Carpologia (de la grec.- „karpos” - fruct și „logos” - știință) este o ramură a morfologiei plantelor, care se ocupă cu studiul fructelor și al semințelor.

fructe
Fructe
 În cadrul cercetării fructelor și a semințelor se ține cont atât de indicii morfologici (originea fructelor, structura tegumentului seminței și pericarpului), cât și de factorii ecologici, deoarece expresia biologică a indicilor morfologici denotă ecologia lor.

 Unul dintre factorii principali ai morfogenezei fructelor este modul de răspândire, de aceea odată cu descrierea morfologică se va elucida și importanța biologică a diversității fructelor.

Semințele diferitelor fructe
 Carpologia studiază și clasificarea fructelor. Există diverse clasificări. La clasificarea morfologică se ține cont de consistența pericarpului (fructe suculente sau uscate) și de numărul de semințe (fructe cu una sau cu mai multe semințe).

 Fructele și semințele se studiază și cu scopul de a pune în evidență direcția lor de dezvoltare în procesul de evoluție.

 În Moldova au căpătat dezvoltare cercetările anatomice și electronomicroscopie ale fructelor suculente și argumentarea gigantismului fructelor. Din 1952 aceste cercetări au fost conduse de profesorul B. Matienco, membru-corespondent al Academiei de Științe a Moldovei.
carnivor lup
Lupul
 Carnivore - ordin de mamifere. Aproape că nu există nici un alt ordin de mamifere care cuprinde animale atât de variate ca formă și dimensiuni. De la nevăstuică ce are 11 cm lungime și cântărește 100 g până la urs, ce atinge 3 m lungime și cântărește până la 700 kg sau până la impozantul leu - regele animalelor.

lei vanatoare
Leii la vânătoare
 Aceste animale au, însă și un șir de trăsături comune: membrele, de regulă, pentadactile, la unele specii - tetradactile, cu ghiare bine dezvoltate; dinții incisivi mici, caninii - lungi și servesc pentru a apuca hrana, carnasierii (molarii) adaptați pentru a tăia și nu pentru a o măcina. Trăiesc solitar sau în grupuri. Duc un mod de viață activ în amurg sau noaptea. De regulă, carnivorele sunt animale răpitoare (se hrănesc cu carne); există, însă, și specii omnivore (mănâncă de toate).
carnivore ursi in lupta
Lupta urșilor

jderi
Jder
 Se cunosc circa 235 specii, răspândite pe tot globul pământesc, cu excepția Antarctidei și Australiei (aici unele au fost aclimatizate). Pe teritoriul fostei URSS se întâlnesc 43 specii (inclusiv 2 aclimatizate - ursul spălător și nurca americană). În Moldova  trăiesc 13 specii (de exemplu, vulpea, vidra, jderii), reprezentanți ai familiilor canide, mustelide și felide.


 Multe specii de carnivore sunt folositoare (au blană valoroasă, distrug insecte și rozătoare dăunătoare). Unele se află pe cale de dispariție și sunt incluse în Cartea roșie a Moldovei. Carnivore se numesc și animalele din alte grupuri sistematice, dar care se hrănesc cu carne.

berbec alpin
Argali - berbeci alpini
 Caprine este denumirea științifică a unei subfamilii de animale rumegătoare paricopitate din familia cavicorne. Prezintă interes berbecul alpin, muflonul, arharul, capra-bezoar, capra falconieră, capra siberiană ș.a. De la unele caprine sălbatice au provenit oile domestice.

caprele oile domesticite
Caprinele domesticite

Muflon
 În fosta URSS au fost răspândite vreo 10 subspecii de berbec alpin propriu-zis, care se deosebesc între ele după structura coarnelor și aspect. Trăiesc în Crimeea, Caucaz, în munții din Asia Mijlocie și în Tuva. Cel mai mare dintre berbeci alpini și cu cele mai frumoase coarne este berbecul argali (argalul). El cântărește până la 200 kg, are coarnele pînă la 125 cm lungime, distanța dintre ele la bază - de circa 50 cm. Berbecii alpini preferă pantele puțin înclinate, numai berbecul zăpezilor (se întâlnește în munții din nordul Siberiei, Extremul Orient și în Cordelierii Americii de Nord) trăiește pe stâncile greu accesibile.

 Un animal interesant dintr-un gen aparte, însă mult înrudit cu berbecii și nu cu bourii, cum se considera într-un timp, este oviboul sau boul moscat. El cântărește circa 200-300 kg, are un păr lung și des (constitui din 60-80% de puf). Pe timpuri (în pleistocen), oviboul era răspândit pe tot întinsul Arcticii. În Eurasia a dispărut demult și nu se știe din ce cauză. Din Alaska a dispărut acum 150 ani, păstrându-se doar în Groenlanda și în sectorul canadian al Arcticii. În prezent oviboul a fost reaclimatizat în Alaska și Șpițberghen. 50 de ani în urmă au fost aduși în Rusia. Li s-a dat drumul pe insula Vranghel și pe peninsula Taimâr. În prezent, în Federația Rusă există circa 50 indivizi de ovibou. E cal mai nordic copitat, rezistă la geruri. Se hrănește cu rogoz, licheni și arbuști polari. Oviboii trăiesc în turme. Iarna se adună pe platourile muntoase deschise, de pe care vântul suflă zăpada. Nu au frică de lupi. Când îi vede, turma rămâne pe loc, ocupă poziția de apărare circulară, adăpostind în centru vițeii. Pe lupi oviboii îi resping cu coarnele și îi strivesc cu copitele.

bou moscat
Ovibou (Bou Moscat)
 Omul, însă, înarmat cu o armă de foc, putea să împuște ușor toată turma care rămânea nemișcată până ce nu pierea ultimul animal. În prezent oviboul este ocrotit în întreaga lume. Întrucât toate speciile de berbeci sunt rare, vânatul lor este interzis sau limitat.


capra de zapada
Capra de zăpadă
 Aproape toți reprezentanții caprelor sălbatice trăiesc în munții Asiei. Capra neagră și capra bezoar sunt răspândite și în Europa, capra alpină și capra de Pirinei - numai în Europa, iar Capra de munte nubiană - în Arabia și Africa de Nord-Est. În Munții Stâncoși din America de Nord trăiește capra de zăpadă.

 Pe teritoriul fostei URSS se întâlnesc 7 specii de capre de munte: capra siberiană, capra neagră, turul de Cuban și turul de Daghestan, precum și goralul siberian, capra falconieră (specii foarte rare, incluse în Cartea Roșie) care se întâlnesc în sudul Asiei Mijlocii și bezoarul sau capra cu barbă, răspândită în Munții Caucaz și în munții Turkmeniei.

ibex bezoar
Capra bezoar
 Capra bezoar este unul dintre strămoșii caprelor domestice. Era vânată special pentru bezoar - depuneri minerale aflate uneori în stomacul sau în intestinul ei. În trecut bezoarul era considerat leac cu efecte miraculoase, mai ales, în caz de intoxicație. Recordul numeric printre capre îl deține capra siberiană sau tecul (circa 500 mii). Caprele de munte trăiesc pe masivele stâncoase de mare altitudine fiind foarte bine adaptate la viața pe stânci.  

 Caprele siberiene, turii, caprele negre au o excelentă capacitate de a sări. Bunăoară, turii, aproape fără a-și lua avânt, pot să sară până la 3-3,5 m și merg de asupra prăpastiei pe cornișe de o palmă lățime. Este foarte greu să te apropii de o turmă de turi, deoarece ei simt mirosul de om de la câteva sute de metri, cât privește văzul - e și mai bun. Toamna, când masculii de tur luptă între ei, sunetele produse de loviturile de coarne se aud la peste un kilometru distanță. În prezent în Caucaz trăiesc 2 specii de tur cu un efectiv de peste 40 mii capete.

Capra siberiană

 Întrucât din cele mai vechi timpuri caprele de munte au servit ca obiect de vânătoare, în prezent numărul lor s-a redus considerabil.

 „Canide” este denumirea științifică a unei familii de mamifere din ordinul carnivorelor. Acestea sunt niște animale de dimensiuni medii, cu botul și urechile ascuțite, cu picioarele lungi înzestrate cu ghiare puternice, cu coada acoperită cu un păr des. Se cunosc 35 specii, care sunt răspândite pe tot globul pământesc (în afară de Antarctica). Majoritatea lor se hrănesc cu carne, unele și cu hoituri, cu vegetale ș.a. Pe teritoriul fostei Uniuni RSS se întâlnesc 8 specii: lupul, lupul-alpin, vulpea-comună, câinele-enot, șacalul, vulpea-afgană, vulpea-corsar, vulpea polară. Pe teritoriul Moldovei - 3 specii: vulpea-comună, lupul și câinele-enot (aclimatizat).

lupi de Carpați
Lupi de Carpați
 Cel mai cunoscut reprezentant al canidelor este lupul. El e un animal puternic, inteligent și neobosit. Are corpul de 1-1,6 m lungime, masa de 30-50 (uneori și de 80) kg. Lupul este capabil să parcurgă într-o noapte o distanță de 60-80 km, dezvoltând în caz de nevoie o viteză de 55-60 km/o. Lupii pot sta flămânzi câte 2-3 săptămâni. Când îi răzbește foamea ei pot să înfulece la o mâncare până la 10 kg de carne, norma zilnică fiind pentru ei de 2 kg. Se hrănesc cu animale mari, precum și cu rozătoare, păsări, insecte; vânatul lor principal în constituie, însă, copitatele atât cele sălbatice, cât și cele domestice.


pereche de lupi
Pereche de lupi
 Lupii trăiesc în pereche. Haitele lor sunt puțin numeroase, fiind compuse, de obicei, din părinți și pui în vârstă de până la un an. Pentru a nu-și pune puii în pericol, lupi nu vânează niciodată în apropierea vizuinei, ci la o distanță de 10-15 km. Lupul e un animal cu o comportare foarte complicată. De exemplu, dacă la vânătoare participă doi lupi, unul din ei e gonaci, iar celălalt atacă prada prin surprindere.

 Rude apropiate ale lupului sunt șacalul și coiotul, care trăiesc în America de Nord.

ciine australian
Dingo - câine australian
 Până în prezent nu se cunoaște bine proveniența câinelui australian dingo. Se consideră că acesta e o specie de câine adusă în Australia de vânători încă în epoca de piatră și care ulterior s-a sălbăticit. El este singurul reprezentant al ordinului carnivore în fauna Australiei și nu a avut concurenți. Spre deosebire de lupi și șacali, care uneori pot fi îmblânziți, câinele-dingo, deși se încrucișează ușor cu câinii de casă, aproape că nu poate fi dresat sau domesticit.

 Câinele domestic face parte din genul lupilor. El e primul animal pe care omul l-a îmblânzit încă în epoca de piatră (cu 9-15 mii ani în urmă).

caine domestic
Câini domestici
 La început omul folosea câinele ca paznic, ajutor la vânătoare, apoi la păscutul vitelor, iar la nord - și ca animal de tracțiune.

 Din cele mai îndepărtate timpuri câinele a fost folosit și la război pentru paza cetăților sau a stăpânului în luptă. Câinii atacau inamicul și calul acestuia. În Asiria există o rasă de câini de luptă care semăna cu digii actuali. Romanii foloseau și ei câini în bătălii și chiar îi îmbrăcau în armuri speciale. Ulterior câinii serveau drept agenți de legătură. De exemplu, câinele lui Petru I, care și-a însoțit stăpânul în toate campaniile lui de luptă, îi ducea ordinele la comandanți și se întorcea cu rapoartele lor. În secolul nostru câinii au fost folosiți în calitate de sanitari, de mineri pentru explodarea tancurilor inamicului ș.a.

 Câinele-lup pe nume Jack a transportat în cursul Celui de-al doilea Război Mondial 2932 rapoarte de luptă. El a trecut de mai multe ori râuri mari (de exemplu, Niprul), a fost rănit de trei ori. Un alt câine - Dick - a găsit 1728 mine. Mulți copii au auzit despre renumiții câini de frontieră, unul dintre care a fost - Ingus - câinele grănicerului N.Carațiupa.

 Dar cât de mult le datorează câinilor știința. Să ne amintim de câinii Laika, Belka și Strelka care au zburat în cosmos. Renumitul fiziolog sovietic I.Pavlov a studiat activitatea nervoasă superioară având drept obiect de cercetare câini. La Sankt-Petersburg, în grădina Institutului de medicină experimentală se află un monument consacrat câinelui. Câinele e un prieten credincios al omului. În prezent se cunosc 400 rase de câini: de serviciu, de vânătoare și decorativi. Printre amatorii ce cresc, educă și dresează câini sunt și mii de copii.

vulpea comuna
Vulpea roșcată
 Vulpea comună sau vulpea roșcată e unul dintre animalele sălbatice întâlnite și prin părțile noastre. Despre șiretenia și dibăcia ei au fost compuse multe povești. Și, într-adevăr, vulpea e extrem de precaută, scapă cu mare iscusință de urmăritori, iar în timpul vânătorii recurge la cele mai variate și mai interesante vicleșuguri. Vulpea populează cea mai mare parte din teritoriul țării noastre. Ea evită pădurile dese și întinse, preferând păduricile, ce alternează cu câmpii deschise, iar în stepă - râpe acoperite cu tufișuri. De câte o raită și prin așezările omenești dens populate. Vulpea un animal folositor. Ea e una din principalele specii de animale de blană din țara noastră. În afară de aceasta, vulpea se hrănește cu șoareci de câmp, care aduc daune agriculturii. Cât privește păsările de casă, vulpea le atacă cu mult mai rar decât se crede.

caine enot
Enotul
 În pădurile din sudul Extremului Orient trăiește câinele enot - singurul reprezentant al canidelor care hibernează. Câinele enot a fost aclimatizat cu succes în partea europeană a fostei URSS. Blana lui lungă și deasă e una dintre cele mai călduroase. Se hrănește enotul cu diferite animale mici, mai ales, cu șoarec de câmp. Mănâncă, de asemenea, fructe, pomușoare, cereale.În America de Sud trăiesc circa 10 specii de vulpi sud-americane de mărimea șacalului, cu picioarele lungi și puternice.

 E destul de original și un alt animal sud-american - lupul cu coamă. În America de Sud și în America Centrală trăiește câinele de pădure, cu corpul îndesat, picioarele relativ scurte și care se aseamănă cu câinii noștri de curte. El populează desișurile din apropierea apelor, este un înotător admirabil și tot în apă poate să vâneze porci de apă (mai numiți capibara), asemănătoare cu cobaii.

lup cu coama
Lupul cu coamă

 În Asia de Sud și de Sud-Est este răspândit lupul cenușiu. În țara noastră acest animal se întâlnește foarte rar.

ciine hiena
Hiena
 Câinele hienă, deși seamănă foarte puțin cu lupul cenușiu, e o rudă de-a lui. El e un animal zvelt, de mărimea unui lup, de colorație neobișnuită, vie, din pete albe-galbene; populează savanele africane. Adunându-se în haite de 40-60 indivizi, vânează antilope. În lipsa copitatelor se hrănește, de asemenea, cu rozătoare și păsări.

 Ihtiologia (din grec. ”ichthys”- pește și ”logos” - știință) este o ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul peștilor. Cercetează, în special, morfologia și anatomia, ecologia și comportamentul, dezvoltarea istorică, legitățile varierii numerice a populațiilor de pești. Ea are, de asemenea, menirea să elaboreze metodele de estimare a rezervelor economice de pește și prognozarea cantităților de pește ce poate fi prins. Ihtiologia generală studiază structura corpului, particularitățile fiziologice ale peștilor, principalele elemente ale ciclului lor vital (înmulțirea, dezvoltarea, nutriția, variabilitatea, migrația), influența factorilor abiotici (temperatura apei, gazele dizolvate, conținutul de săruri, lumina, sunetul ș.a.) asupra populațiilor de pești. Pe baza ihtiologiei generale s-au format un șir de discipline independente, ca fiziologia și embriologia peștilor, piscicultura, bolile peștilor ș.a.

biban pește de rîu
Biban - pește de rîu

halibutul pește de mare
Halibut - pește de mare
Peștele-spada- pește de ocean
 Ihtiologia particulară studiază sistematica peștilor, importanța peștilor în viața omului. Sunt cunoscute  lucrările unor savanți sovietici de vază ca L.S. Berg, A.N. Derjavin, V.K. Soldatov, E.K. Suvorov, I.F. Pravdin, P.G. Borisov, G.V. Nikolskii.

anatomia peștilor
Structura unui pește

 Pe baza cercetărilor ihtiologice se determină cât pește se poate pescui în mări și oceane, în bazinele de apă dulce, se planifică dezvoltarea în continuare a pisciculturii, se prevede modificarea resurselor de materii prime ca urmare a exploatării lor intense de către om. În ultimii ani s-au intensificat cercetările ihtiologice în domeniul acvaculturii, inclusiv și a celei de apă caldă, legată de lărgirea rețelei de stații hidro- și atomoelectrice.
cactusi
Cactușii
 Cactuși este denumirea plantelor din familia cactacee. În natură există peste 3000 specii de cactuși. Patria acestor „arici verzi” din lumea vegetală este continentul american. Ea se întinde de la Canada până la Patagonia, cuprinzând și unele insule din Oceanul Pacific și Oceanul Atlantic.

 Cactușii sunt răspândiți în zonele de deșert, de semideșert, în zonele de stepă și în pădurile tropicale, atât de litoral, fiind mereu stropiți de apa sărată a oceanului, cât și în raioanele muntoase, ridicându-se uneori până la 5000 m de asupra nivelului mării.

 Cactușii au apărut pe Pământ cu mai bine de 55 mln de ani în urmă. Strămoșii acestor plante originale au trăit în condițiile favorabile ale tropicelor și sub-tropicelor și aveau tulpini și frunze obișnuite, ca și alte plante. Pe măsura schimbării condițiilor climatice, care deveneau tot mai aride, se schimbau și cactușii, adaptându-se la condițiile extremale de existență. Frunzele lor s-au transformat în spini, ghimpi, țepi și perișori, care ne surprind prin diversitatea de forme, culori și dimensiuni. Tulpinile cactușilor s-au îngroșat treptat, devenind cărnoase și fiind, de cele mai dese ori, acoperite cu o pojghiță de ceară. Datorită acestor particularități (care sunt o adaptare la condițiile de secetă), aceste plante folosesc într-un mod foarte economic apa pe care o acumulează cu mare greutate.

Disocactus flagelliformis - cactus de Mexic
 Și totuși, în pădurile tropicale mai întâlnim și azi cactuși înzestrați cu frunze adevărate, cum sunt de exemplu, speciile străvechiului gen pereschia.

 Cactușii pot avea formă de arbori, de arbuști, de semiarbuști sau de plante erbacee. Există cactuși pitici, cu înălțimea de numai 1-2 cm și cactuși cu înălțimea până la 10-12 m (Cereus Dayami din Argentina, care atinge circa 25 m înălțime și e un adevărat gigant în lumea cactușilor); cactuși cu tulpina în formă de coloană, de candelabru și cactuși- „butoaie”, care pot acumula până la 2500-3000 l de apă.

cactus gigantic cereus daiami
Cactusul gigantic - Cereus Dayami
 Cactușii în floare reprezintă o adevărată feerie, cucerindu-ne prin diversitatea culorilor. Florile lor pot avea de la 2 mm în diametru (la unele specii de ripsalis) pînă la la 45 cm (la unele specii de hilocereus).

cactusi mini
Cactușii mini
 Majoritatea cactușilor se caracterizează prin polenizare încrucișată: cu ajutorul insectelor, vântului, păsărilor (minunatele colibri) și chiar a liliecilor.

 Ziua în pustiu aerul și solul se înfierbântă, iar noaptea temperatura lor scade până la 10-12°C. La o scădere de temperatură atât de bruscă umezeala care se găsește în aer, fie chiar și în cantități mici, noaptea se depune pe cactuși și pe sol, sub formă de rouă. Iată acum încep să lucreze acumulatorii de umezeală: ghimpii, perișorii și rădăcinile laterale, pe care cactusul și le împrăștie ca pe o plasă, până la o distanță de 4-5 m. Rădăcina principală servește, în special, pentru fixarea tulpinii de pământ. La mulți cactuși rădăcina principală este îngroșată, servind drept „depozit” de substanțe nutritive.

 Cunoașterea particularităților de trai ale cactușilor în natură are o mare importanță pentru crearea condițiilor necesare acestor viețuitoare ghimpoase de pe pervazurile noastre. Cactușii originari din pustiu au nevoie mult de soare, ei trebuie expuși la lumină circa 3-4 ore pe zi.

 Însă soarele prea fierbinte le provoacă arsuri - pe lăstarii tineri apar niște pete galbene. Deosebit de periculos este soarele de primăvară, când cactușii după repausul lor de iarnă încep să crească. Primăvara ei trebuie obișnuiți treptat cu soarele, umbrindu-i cu hârtie albă sau cu tifon. La fel se procedează și vara, când îi scoate la fereastră sau în grădină. Cactușii au neapărată nevoie de aer proaspăt și dacă nu aveți posibilitate să-i duceți în grădină, aerisiți mai des încăperea unde se află acestea. Nu uitați, însă, că „aricii verzi” pot și să „răcească”, ei nu suportă curenții de aer.

 Deși majoritatea cactușilor sunt locuitori ai pustiului, nu procedăm corect atunci când îi udăm rar, indiferent de anotimp. Vara pământul din ghivece trebuie să fie umed. Dacă solul este uscat, rădăcinile subțiri pier, iar dacă are prea multă apă - toată planta putrezește. Pe timp cald, însorit cactușii trebuie udați de 2-3 ori pe săptămână, când e arșiță - mai des, iar pe timp ploios și posomorât - mai rar. Această regulă trebuie să o știți bine. Vara e bine să-i stropim zilnic cu ajutorul unui pulverizator sau săi udăm cu o stropitoare. Cactușii trebuie stropiți dimineața devreme, când soarele abia răsare, sau seara. Nu se stropesc numai cactușii acoperiți cu perișori albi lungi și deși, deoarece apa îi încâlcește perișorii, lipsind planta de farmec.

 Cactușii vor fi udați numai cu apă moale (e de dorit cu apă de ploaie) de temperatura camerei. Apa dură care conține multe săruri de calciu și magneziu este dăunătoare pentru cactuși, mai ales, pentru cei tineri. Vara plantele se udă cu apă acidulată: la 1 L de apă se adaugă o boabă de cristale de acid citric sau boric. Fiți atenți, ca această apă să nu nimerească direct pe plantă.

Cactuși și suculente
 Pentru cactușii din emisfera de nord sfârșitul toamnei și iarna (de la mijlocul lunii noiembrie până la sfârșitul lui februarie) este perioada de repaus. Cum să-i îngrijim în acest timp? Trebuie să-i așezăm într-un loc răcoros și luminos, de altfel ei vor continua să crească, lăstarii lor vor deveni lungi, subțiri și de o culoare verde-deschisă. Cactusul se va atrofia, va crește încet și nu va înflori niciodată. De aceea ghivecele se vor aranja pe pervaz pe un suport de lemn și cât mai aproape de geam. Pentru a-i izola de aerul cald din cameră, la înălțimea de 50-60 cm se va fixa o peliculă de polietilenă. Aveți grijă ca temperatura aerului de lângă cactuși să nu depășească valoarea de 15°C.

 Se recomandă ca iarna să nu le turnăm cactușilor prea multă apă. La frig și când au umezeală în exces ei pot să putrezească. Dacă iernează la temperatura de 6-8°C, ei trebuie udați aproximativ odată în lună, la 10-15°C - cel mult de două ori pe lună. E bine ca și iarna cactușii să fie stropiți cu apă caldă odată pe săptămână.

 Se pun la iernat cactuși sănătoși, neatacați de dăunători. Trecerea de la perioada de vară la cea de iarnă, și invers, se va face în mod treptat.
 Calul a fost dine cele mai străvechi timpuri un prieten credincios al plugarului, ostașului, vânătorului și călătorului, fiind totodată cel mai sigur și mai comod mijloc de transport. Chiar și în secolul nostru mașinizat, el este necesar pentru efectuarea unor lucrări agricole, pentru sport. Se poate spune la sigur că omul nu va renunța niciodată la acest minunat animal care, pe lângă foloase directe ce le aduce, ne oferă și o deosebită plăcere estetică. Nu există alt animal care să fie pomenit atât de des în narațiunile, cântecele, ghicitoarele populare. Sunt numeroase descrierile și fascinante imaginile calului în literatură, pictură, sculptură.

caii

 Unul dintre strămoșii fosili ai cailor a fost hiracoteriul (Hyracotherium) - un animal de mărimea unei vulpi. Evoluția calului a fost studiată amănunțit de eminentul savant rus V.O. Kovalevskii. Pe baza acestui studiu el a demonstrat că relativa structură ”rațională” a organismelor se formează în legătură cu anumite condiții de mediu. De exemplu, calul s-a adaptat la alergarea în spații deschise și la hrănirea cu vegetație aspră.

hyracotherium
Hyracotherium

 Caii sunt animale de talie mare, zvelte, au picioarele lungi, cu degetul al treilea puternic dezvoltat și acoperit cu o copită cornoasă. Această copită îi servește ca suprafață de sprijin și pentru a se apăra de dușmani.

 Familia cailor face parte din ordinul imparicopitatelor. Ea include 3 specii actuale de zebre africane (cvaga - cea de-a patra specie- a fost nimicită aproximativ acum 150 ani), măgarul sălbatic, culanul, calul Prjevalschi și caii domestici. Până nu demult în Europa mai trăiau două subspecii de cai sălbatici - tarpanul de stepă și tarpanul de pădure. Ultimul tarpan a pierit la sfârșitul secolului XIX. Prin selecție inversă au fost obținuți cai tarpanoizi foarte asemănători cu tarpanul de stepă. Câteva animale de acest fel există în sectorul polonez al rezervației naturale  ”Belovejskaia Pușcea”. Soarta cailor sălbatici e tristă. Timp îndelungat omul i-a nimicit necruțător. Se poate considera că, de exemplu, calul  Prjevalschi s-a păstrat  doar în grădinile zoologice, în natură e prea puțin probabil să mai existe vre-un exemplar. Împreună cu el în Cartea Roșie mondială au fost incluși culanul, măgarul sălbatic, zebra-de-munte, care fără întreprinderea unor măsuri speciale de ocrotire vor dispărea de pe fața Pământului.

tarpan
Tarpan


 În prezent pe glob există circa 300 de rase de cai domesticiți. Pe timpul Uniunii RSS se creșteau 50 de rase. Printre care se întâlneau cai de tracțiune, de călărie și tracțiune, de călărie și povară și rase de călărie. În țara noastră sunt crescute următoarele rase de cai: Ahal-techin (una dintre cele mai vechi), Orlov, arab, de Don, de tracțiune Vladimir, pur sânge de călărie ș.a.

 Până nu demult caii erau principala forță de tracțiune. Odată cu dezvoltarea rapidă a mecanizării agriculturii și transportului numărul de cai s-a redus considerabil. Însă și astăzi în condiții casnice caii sunt folosiți la anumite munci agricole, silvicole ș.a.

 Mișcările proprii cailor (numite și alură) sunt pasul, trapul, buiestrul (pășesc dintr-o dată cu picioarele din stânga, apoi cu cele din dreapta), galopul, galopul (goana) mare.

 În țara noastră sunt circa 100 crescătorii de cai. Pe timpul Uniunii Sovietice exista și un Institut unional de cercetări științifice în domeniul creșterii cailor.

 Creșterea cailor este o ramură a sectorului zootehnic care furnizează și valoroase produse alimentare - carne, lapte. Laptele de iapă și cumâsul (lapte de iapă fermentat - băutură cu proprietăți curative) conțin multă vitamină. O sarcină importantă este, de asemenea, creșterea unor rase de cai pentru sport.

 În ultimii ani interesul oamenilor pentru cai a crescut. Acum pe tot mai mulți oameni îi pasionează sportul cu cai. Nu-i deloc simplu să înveți un cal să execute diverse mișcări complicate sau să învingă obstacolele pe un teren accidentat. Pentru aceasta și călărețul și calul au nevoie de antrenamente de ani de zile. Sportul practicat cu caii de curse sau hipismul (cursele, alergările, jocurile hipice) e o artă dificilă dar pasionantă.
Aleksandr Onufrei Kovalevski (1840-1901)
  A.O. Kovalevski a fost un eminent biolog rus, cercetător în domeniul embriologiei. El s-a născut în regiunea Vitebsc (Belarus). La vârsta de 16 ani intră la școala de ingineri pentru căile de comunicație, dar curând se transferă la Universitatea din Petersburg, secția de științe ale naturii a facultății de fizică și matematică. Acolo el face cunoștință cu lucrarea lui Ch. Darwin „Originea speciilor” și devine adeptul și propagatorul teoriei evoluționiste, ceea ce nu era deloc ușor pe timpul despotismului țarist și a obscurantismului religios. În prezent, când învățătura evoluționistă a lui Darwin este acceptată de întreaga omenire, e greu să ne închipuim de câtă insistență și talent a fost nevoie pentru a o apăra.

  Pentru a studia nevertebratele inferioare și vertebratele, savantul a trebuit să plece la Marea Mediterană. Acolo el a studiat dezvoltarea branhiostomei – reprezentant al animalelor inferioare cordate. Și aceste cercetării-au adus o faimă mondială.

  Mai târziu A.O. Kovalevski devine profesor la Universitatea din Kiev, apoi la cea din Odesa. El a publicat peste 115 lucrări de o colosală însemnătate pentru dezvoltarea științei mondiale. Până la A.O. Kovalevski nu se știa nimic despre dezvoltarea nevertebratelor și animalelor cordate inferioare. În colaborare cu I.I. Mecinikov el a aplicat pentru prima dată în lume metoda comparativă în embriologie și a demonstrat unitatea în originea și dezvoltarea lumii animale pe Pământ, confirmând pe deplin învățătura lui Ch. Darwin. În aceasta și constă marele său merit.
ihtiozaurul
Ihtiozaurul

 Ihtiozaur este denumirea dată unor reptile marine fosile din era mezozoică. În traducere denumirea lor înseamnă "reptilă-pește", ceea ce subliniază asemănarea acestor animale cu peștii. Oamenii de știință au constatat, însă, că ihtiozaurii aveau caractere morfologice proprii mai multor grupe de animale. Încă renumitul savant francez Jean Cuvier a spus, că ihtiozaurul avea bot de delfin, dinți de crocodil, craniu de șopârlă, coadă de balenă, vertebre de pește. Și, într-adevăr, aceste animale aveau corpul fusiform (cu aspect de pește), foarte adaptat pentru înotul rapid. Craniul lor se asemăna cu cel al delfinilor, botul era lung și avea un număr mare de dinți subțiri și ascuțiți situați pe maxilare, iar gâtul era redus. Membrele ihtiozaurului erau modificate în labe înotătoare puternice. Cele anterioare, erau mai dezvoltate decât cele posterioare și în timpul înotului serveau drept cârmă. Înotătoarea codală mare era situată ca la pești, vertical. Unica înotătoare dorsală îndeplinea funcția de stabilizator al mișcării. Ihtiozaurii erau vivipari (nășteau pui vii). Au fost descoperite scheletele unor indivizi mari, în interiorul cărora se aflau schelete de ihtiozauri micuți. Erau animale răpitoare, se hrăneau cu pești, moluște cefalopode (belemniți, amoniți ș.a.). Fosile de ihtiozauri se întâlnesc în rocile mezozoice din America de Nord și Europa (România, Germania, Anglia, unele regiuni din fosta URSS). Un schelet aproape întreg de ihtiozaur a fost găsit și pe teritoriul Republicii Moldova în apropierea orășelului Otaci, raionul Ocnița.
Zoologia
Zoologia
 Zoologia este una dintre cele mai vechi științe. Denumirea ei provine de la cuvintele grecești „zoon”– animal, ființă vie și „logos” – știință. Ea studiază diversitatea speciilor de animale, structura organismelor și a unor organe aparte ale acestora, răspândirea, comportamentul și legătura lor cu mediul în care trăiesc, legitățile dezvoltării organismelor noi, schimbările ce au loc în componența lumii animale, biologia unor anumite specii în context cu dezvoltarea activității de producție a omului, valorificarea și reconstrucția teritoriului planetei, ocrotirea lumii animale.

 Zoologia este strâns legată de medicină, geologie, medicina veterinară, geografie, istorie ș.a., precum și de agricultură, deoarece animalele întotdeauna au jucat și joacă un rol important în viața omului.

 Primele descrieri privind animalele și răspândirea lor se întâlnesc în cărțile din India veche și China veche. Aristotel – mare învățat din Grecia antică – a încercat să sistematizeze animalele cunoscute până la acea dată și să descrie interacțiunea dintre părțile corpului și organele lui. În total el a descris în cartea sa 500 specii de animale. Oamenii de știință numără în prezent peste 1,5 milion de specii. Deși s-ar părea că lumea animală este complect studiată, oamenii de știință continuă să descopere și să descrie noi specii – majoritatea nevertebrate și viețuitoare ale oceanelor. În secolul XX au fost descoperite noi specii de mamifere, păsări, amfibii și pești. Aceea dintre voi care vor să fie zoologi pot fi siguri că în acest domeniu se pot face încă multe descoperiri.

 Prin lucrările lor zoologii ruși și sovietici au făcut gloria țării noastre. Printre ei se numără: K.F.Rulie, N.A.Severțov, M.A.Menzbir, K.E.Ber, S.A.Buturlin, B.M.Jitkov, S.I.Ogniov, A.N.Formozov, G.P.Dementiev, E.N.Pavlovskii, K.A.Satunin, N.A.Bobrinskii, G.A.Novikov, N.P.Naumov, P.A.Manteifel, A.P.Kuzeakin, D.N.Kașkarov și alții. Zoologia se împarte în științe de sine stătătoare care studiază diferite laturi ale vieții animalelor. Astfel sistematica studiază diversitatea speciilor și caracterelor; morfologia – structura internă și externă a animalelor; embriologia – dezvoltarea lor individuală; ecologia – relațiile cu mediul înconjurător și cu alte animale ș.a.m.d.; paleozoologia – animalele fosile. Ea se împarte în discipline aparte și în funcție de animalele pe care le studiază. De exemplu, cu studierea protozoarelor se ocupă protozoologia, cu cea a viermilor paraziți – helmintologia, a insectelor – entomologia, a peștilor – ihtiologia, a amfibienilor și reptilelor – herpetologia, a păsărilor – ornitologia, a mamiferelor – teriologia ș.a.m.d.

 În republica noastră studii importante în domeniul zoologiei, hidrobiologiei, parazitologiei și fiziologiei omului și animalelor se efectuează la Institutul de Zoologie al Academiei de Știinte a Moldovei.

 Căușul excavatorului și-a înfipt colții de oțel în peretele carierei, apucând încă o „gură” de prundiș. La un moment dat peretele se prăbuși și apăru un obiect mare, neobișnuit, de la care porneau în părți două coarne de vre-o jumătate de metru lungime fiecare, masive la bază și subțiri spre vârf. Oprind excavatorul, mașinistul a luat cu atenție obiectul găsit, l-a pus de-o parte și a comunicat despre aceasta la Academia de Științe a RM.

zimbru
Zimbru

 Paleontologii de la academie au constatat, că aici, în cariera de prundiș de la periferia orașului Tiraspol, a fost găsit craniul unui zimbru străvechi, și că el a stat în pământ circa 700 mii de ani. Acest craniu, precum și alte rămășițe scheletice de zimbru, descoperite în carierele de la Tiraspol, se păstrează în muzeul paleontologic al Academiei de Științe a Republicii Moldova. Cele mai vechi rămășițe scheletice de zimbru de pe teritoriul Moldovei au peste un milion de ani. Acestea au fost descoperite în sudul republicii într-o carieră de lângă satul Cișmichioi (raionul Vulcănești).

 Zimbrul sau bizonul european e un mamifer bovin din ordinul paricopitatelor. Savanții au stabilit, că patria lui este India, de unde el s-a răspândit în Europa, Asia de Nord și în America.

 În pleistocenul mediu (circa 300 de mii de ani în urmă), în Europa, inclusiv și pe teritoriul Moldovei, a trăit un zimbru gigantic, corpul căruia atingea 3 metri înălțime și cântărea vre-o 2,5 tone. El era înzestrat cu coarne mari și puternice. Un craniu de zimbru a fost descoperit prin părțile Sorocii și poate fi văzut la Muzeul de Stat de studiere a ținutului natal din RM.

 Pe teritoriul dintre Nistru și Prut cei mai mulți zimbri au trăit în a doua jumătate a epocii pleistocene – cu circa 100 mii de ani în urmă. Aceasta ne-o mărturisesc rămășițele scheletice de zimbru, descoperite lângă vechile așezări din epoca paleolitică. Lângă s. Ofatinți (raionul Rîbnița), de exemplu, au fost descoperite circa 300 de fosile de zimbru; în grota de lângă s. Brînzeni (raionul Edineț) în timpul săpăturilor arheologice au fost găsite peste 350 de oase, iar în așezarea strămoșilor noștri din grota de lângă s. Duruitoarea (raionul Rîșcani) – vre-o 3 mii de oase de zimbru. Rămășițele scheletice de zimbru s-au descoperit și în alte așezări: Corjăuți (raionul Briceni), Buzdujeni, Trinca, Burlănești, Viișoara (raionul Edineț), Ciutulești (raionul Florești).

 În epoca holocenă (12-10 mii de ani în urmă) numărul zimbrilor de pe teritoriul dintre Nistru și Prut s-a micșorat simțitor. Mai târziu numărul lor a scăzut și mi mult din cauza nimicirii directe – vânatul și indirecte – distrugerea pădurilor.

 Unele documente istorice relatează, că prin părțile noastre zimbrul a mai fost întâlnit din când în când până la începutul secolului trecut. Despre existența acestui animal în Moldova la începutul secolului 17 a scris Dimitrie Cantemir. Denumirile de sate, văi și dealuri, cum sunt Zubrești, Zubreasca, Zîmbreni, Zîmbroaia, Valea Zimbrului și altele, care se păstrează și azi în raioanele din regiunea Codrilor, precum și capul de bou, prezent un timp (după dispariția bourului) pe stema Statului Moldovenesc feudal, de asemenea sunt o dovadă, că zimbrul a trăit aici până nu prea demult.

 Ultimul loc de refugiu al zimbrului au fost luminișurile din pădurile regiunilor deluroase ale Bucovinei, unde se presupune că acest animal ar fi trăit până prin anii '50 ai secolului XX.

 Zimbrul, spre deosebire de strămoșii vitelor cornute, nu s-a lăsat domesticit. Astăzi îl putem întâlni doar în stare semi-sălbatică în grădinile zoologice din câteva țări străine, în rezervația naturală din Belorusia, precum și în pădurile din Caucazul de Nord.
 Procesul de distrugere a stratului de sol fertil prin acțiunea apei sau a vântului se numește eroziunea solului. Ea se produce pretutindeni unde apa de ploaie sau cea provenită din topirea zăpezii se scurge pe pantă, unde solul este supus acțiunii vântului. Eroziunea cauzată de apă se produce atunci, când apele înmoaie și spală solul, fapt care are urmare formarea râpelor.

 Eroziunea cauzată de vânt (eroziunea eoliană) constă în spulberarea solului. Vântul puternic înalță în aer particulele de sol, producând adesea așa-numitele furtuni de praf sau furtuni negre. Eroziunea este deosebit de răspândită pe pământurile din zonele de stepă și silvo-stepă. În țara noastră este supus eroziunii de apă un teritoriu de 200 mln ha. Peste 100 mln ha sunt supuse eroziunii eoliene. Deosebit de devastatoare este eroziunea în regiunile aride cu vânturi puternice și soluri afânate, pe terenurile agricole unde covorul vegetal e rar sau lipsește.

alunecări teren
Alunecări de teren
   Eroziunea solului are urmări deosebit de grave mai ales pentru solurile din republica noastră, unde suprafața terenurilor arabile supuse eroziunii constituie 729 mii ha, adică aproape jumătate din suprafața totală a terenurilor arabile. Combaterea eroziunii necesită aplicarea unui întreg complex de măsuri care cer cheltuieli de milioane de lei. Însă aceste cheltuieli sunt inevitabile, deoarece pământul este acela care ne hrănește.

 Eroziunea solului provoacă daune mari economiei naționale: reduce fertilitatea solului, vatămă semănăturile, formând râpe, îngreunează prelucrarea terenurilor agricole, distruge căile de comunicație, drumurile și construcțiile hidrotehnice, înnămolește râurile și alte bazine de apă. Știința și practica demonstrează că e cu mult mai ușor de a preveni eroziunea, decât de a-i înlătura consecințele. În țara noastră combaterea eroziunii cauzate de apă și de vânt este considerată una dintre cele mai importante sarcini de stat. Pentru diverse zone ale țării au fost elaborate metode științific fundamentate de combatere a eroziunii solurilor sub forma unui complex de măsuri organizatorice și economice agrotehnice, de ameliorări silvice, ținându-se cont de specificul acestor zone.

 În acțiunile de prevenirii a spălării și suflării solurilor o mare importanță o au fâșiile silvice de protecție a câmpurilor și solurilor, precum și plantațiile-tampon formate din plante multianuale și sădite pe terenurile supuse mai intens eroziunii. Pe pante aratul se va face de-a lungul ei.

 În regiunile muntoase se aplică metode agrotehnice speciale de combatere a eroziunii: câmpurile în pantă sunt aranjate sub formă de terase săpându-se și canale care reglează scurgerea apelor.

 Un mare ajutor la combaterea eroziunii solurilor îl pot aduce și tinerii naturaliști, membrii ocolurilor  silvice prin plantarea arborilor și arbuștilor în râpe, vâlcele, pe nisipuri și pe alte sectoare de teren supuse eroziunii. Pământul trebuie prețuit și gospodărit cu pricepere, păstrându-i și sporindu-i fertilitatea.

jean henri fabre
Jean-Henri Fabre (1823-1915)
  „Sunt biolog” - obișnuia să spună despre sine entomologul francez de faimă mondială Jean-Henri Fabre. Dacă era numit entomolog, el se supăra și răspundea: „Eu sunt naturalist… și pe mine mă interesează viața în toate formele ei de manifestare și nu numai insectele”.

  În copilărie Jean-Henri putea să cutreiere pășunea pentru a urmări călătoria unui gândăcel ore întregi. După mulți ani Fabre scria: „Cât mă țin minte, gândacii, albinele și fluturii au fost mereu bucuria mea. Elitrele cărăbușilor și aripile mahonului mă încântau...”.

  Devenind învățător la țară, Fabre continua să adune colecții, să facă schițe după natură. Odată când a făcut cu elevii săi o excursie în afara orașului, aceștia i-au arătat niște albini-ziditoare și l-au învățat să sugă cu paiul miere din scorbura lor. Vrând să cunoască mai în de aproape viața acestor albini, Fabre a citit tot ce a putut găsi despre ele în cărțile de pe atunci. Se poate spune că de la această întâmplare Fabre și-a început calea anevoioasă de entomolog.

  Pe lângă cele 10 volume de „Amintiri entomologice”, în care a povestit despre migăloasele sale observări făcute în natură, Fabre a scris pentru copii și numeroase manuale dintre cele mai pasionante. O moștenire de aur a devenit cartea lui „Viața insectelor”, în care el povestește amănunțit despre insectele insectelor și despre comportarea lor. Această carte a fost editată în multe limbi ale lumii și reeditată de numeroase ori. Mii de biologi și-au ales profesia sub înrâurirea ei.

  Recunoașterea și gloria l-au găsit pe Fabre când el avea peste 80 ani. Muncitor neobosit, el a fost înzestrat cu numeroase talente: desena bine după natură plante și insecte, scria versuri și muzică. Cărțile lui și-au păstrat valoarea până în prezent și se citesc cu mare interes, pentru că toate cele observate au fost descrise nu numai cu o exactitate științifică, dar și cu un farmec poetic. Contemporanii săi l-au supranumit „Homer al insectelor” și „Poet al științei”.

  Există mai multe metode de combatere a insectelor dăunătoare. În grădină se pot folosi brâiele-capcană, inelele lipicioase, diferite capcane cu lumină.

capcană lipicoasă insecte
Capcană lipicoasă pentru insecte

  Brâiele-capcană sunt deosebit de eficiente la combaterea viermelui-merelor. Înainte de împupire sau de iernare, el se târăște pe tulpina pomului în căutarea unei crăpături potrivite. Dând de o bucată de sac, de hârtie, de cârpă sau de rogojină cu care este înfășurată aceasta la tulpină, el intră în ea ca în adăpost fără să-și dea seama că aceasta e o capcană. De regulă, brâiele-capcană, care de aproximativ 14-16 cm, se aplică la mijlocul tulpinii, la pomii bătrâni ele se pot aplica și la baza crengilor groase. Brâiele-capcană trebuie controlate peste 5-6 zile.

  Un procedeu bun de nimicire a dăunătorilor din livezi sunt și inelele lipicioase. Cleiul „prinzător” îl puteți prepara și de sine stătător. Pentru aceasta luați ulei de floarea soarelui sau de păpușoi și amestecați-l cu colofoniu în proporția de 1:2. Amestecul obținut fierbeți-l timp de 30-40 minute la un foc domol, apoi lăsați-l să se răcească. După răcire cleiul e gata. Acum luați o hârtie groasă, impermeabilă de 5-6 cm lățime, ungeți-o cu clei și înfășurați-o pe tulpina pomului.

  În loc de hârtie se poate folosi pelicula e polietilenă: insectelor le va veni greu să se deplaseze pe suprafața ei lunecoasă și de aceea ele se vor aduna în cutele formate. Inelele cleioase și pelicula vă vor ajuta să scăpați de cotarul-verde-al-pomilor, de gărgărița-mugurilor, de omizile-păroase-ale-stejarului și de mulți alți dăunători.

  Uneori pentru nimicirea insectelor vătămătoare se folosesc și capcane speciale cu lumină. Ele se atârnă noaptea în livezi, în timpul zborului în masă al insectelor, dar nu vă sfătuim să le folosiți în permanență, deoarece în ele nimeresc și multe insecte folositoare.

  Larvele gândacului-pocnitor, numite și viermi-sârmă, pot fi prinse cu mănunchiuri de iarbă obișnuită, sub care uneori se ascund și peste 50 de larve și unde pot fi ușor nimicite.
  Insecticide (din limba latină „insecta” – insectă și „caedere” – a ucide) se numesc substanțele chimice toxice folosite pentru combaterea insectelor dăunătoare. După acțiunea lor ele se împart în insecticide intestinale, de contact, fumigante, cu acțiune sistematică. Insecticidele intestinale (bunăoară, unii compuși ai arsenului, fluorului) ajung în stomacul insectelor împreună cu hrana. Insecticidele de contact (de exemplu, preparatele organofosforice) pătrund în corpul insectelor prin tegumente. Insecticidele fumigante (clorpicrina, brommetilul ș.a.) - prin căile respiratorii. Cele cu acțiune sistematică, numite și insecticide inter-vegetale (metilmercaptofosul, fosfamida), se acumulează în țesuturile plantelor și distrug insectele care se hrănesc cu seva acestor plante.

insecticide


  Insecticidele se aplică sub formă de praf, soluție, aerosol și de nade otrăvitoare.

  Întrucât majoritatea insecticidelor sunt toxice nu numai pentru insectele dăunătoare, dar și pentru insectele folositoare și alte animale, precum și pentru om, în timpul aplicării lor se vor respecta cu mare strictețe toate regulile indicate în instrucția care le însoțește.
izvor
Izvor
  În Moldova, unde rezervele de apă dulci sunt mai mici decât în alte republici, fiecare izvor e o comoară. La noi în țară 28 de obiecte acvatice sunt considerate monumente ale naturii, printre care și izvorul din Onițcani (raionul Criuleni), izvorul din Hîrjauca (raionul Călărași), izvorul din Cotova (raionul Drochia). Izvorul e fir de apă care iese la suprafața Pământului; apariția unui izvor se datorește activității erozive sau tectonice, exercitate asupra rocilor ce acoperă pânzele de apă. De obicei, izvoarele se clasifică după particularitățile geologice ale regiunii respective (izvoare ascendente, descendente, arteziene), după durata curgerii (permanente, periodice, intermitente), după compoziția chimică a apei (dulci, sărate, minerale, radioactive), după temperatură (reci, termale). Sunt izvoare peste tot - la Rașcov și la Scumpia, la Risipeni și la Jeloboc, la Tabăra și la Boșcana – curg ele, izvoarele fără oprire, despletindu-și cu murmur lin șuvoaiele odrăslite de om și croind calea spre oameni. La Hagimus există izvorul lui Suvorov, la Vălcineț – izvorul lui Ștefan cel Mare, la Dolna – izvorul Zamfirei, la Donici – izvorul Stăncii. Există un izvor și la Recea, raionul Rîșcani. El se numește izvorul lui Eminescu. Lângă acesta sunt încrustate versurile: „Ce șoptești așa de tainic, tu, izvor de cânturi dulci!”. Oamenii au dat și satelor în care trăiesc nume învăluite de poezia izvorului: Izvoreni, Izvoare, Izvorașe.
  După cum au stabilit savanții, Pământul ca planetă a luat naștere peste 4,5 miliarde ani în urmă și de atunci se află în continuă mișcare și dezvoltare. Pentru a înțelege structura actuală a Pământului și, mai ales, a învelișului lui superior solid, numit scoarță terestră, trebuie să cunoaștem legitățile după care aceasta s-a dezvoltat. Știința care se ocupă cu studierea Pământului se numește geologie, iar ramura care studiază istoria și legitățile de dezvoltare ale scoarței terestre de la apariția Pământului și până în zilele noastre – geologie istorică. Ultima stabilește succesiunea cronologică de formare a rocilor ce alcătuiesc scoarța terestră, determină ce proțese au avut loc în interiorul și exteriorul scoarței terestre, stabilește asociațiile de organisme, care au trăit în diferite etape de dezvoltare a Pământului, reconstituie condițiile fizico-geografice din epocile trecute ș.a.Pentru a studia scoarța terestră în dezvoltare savanții geologi au elaborat așa-numita „scară geocronologică”, care indică succesiunea etapelor principale în istoria geologică a scoarței Pământului. Subdiviziunile principale ale scării geocronologice sunt: eonurile, erele, perioadele, epocile și veacurile geologice.

pământ
Planeta Pământ

  Istoria geologică a Pământului se împarte în două eonuri: criptozoic și fanerozoic. Criptozoicul, care a durat peste 3 miliarde ani, include două subdiviziuni mari: arhaic și proterozoic. Arhaicul a durat peste 1000 milioane ani, iar proterozoicul – circa 2000 milioane ani.

  Împreună aceste două mari subdiviziuni mai poartă denumirea de precambrian. Spre sfârșitul arhaicului s-a format atmosfera cu oxigen a Pământului, a luat naștere viața – la început a apărut un tip de bacterii anaerobe fără nucleu, numite procariote, din care s-au desprins cianobacteriile – tip de alge cianofite, care au și asigurat eliberarea oxigenului în atmosferă. În precambrian au apărut organismele cu nucleu – eucariotele. Rocile precambriene sunt în mare parte metamorfozate, intens cutate, strivite, deoarece au fost supuse unor perturbări puternice. Ele alcătuiesc fundamentele platformelor mari de pe globul pământesc, cum sunt scuturile: baltic, ucrainean, canadian, siberian, african, brazilian, australian.

  Eonul fanerozoic a durat peste 570 milioane de ani. El se împarte în trei ere geologice: paleozoică (340 mln. ani), mezozoică (163 mln. Ani) și cainozoică (67 mln. Ani).

  Era paleozoică, care înseamnă „era vieții vechi”, cuprinde șase perioade:
  • cambriană (durata 70 mln. ani),
  • ordoviciană (60 mln. ani),
  • siluriană (30 mln. ani),
  • devoniană (55-60 mln. ani),
  • carboniferă (65-75 mln. ani),
  • permiană (55 mln. ani).
  În era paleozoică scoarța terestră a suferit mari schimbări datorită proceselor de cutare – așa-numitele orogeneze caledoniană și hercinică. În urma lor s-au format lanțurile de munți de pe insulele Britanice, din Scandinavia, Șpițbergen, munții Ural, Apalaci, Anzi, Alpii Australieni ș.a.

  La începutul paleozoicului (în cambrian) o mare parte din uscat a fost acoperită cu apă – a început o transgresiune marină, după care a avut loc una din cele mai lungi regresiuni marine, descoperind suprafețe vaste de uscat. O altă transgresiune marină în era paleozoică a fost în perioada carboniferă. Această transgresiune a acoperit cu apă o mare parte a Europei, Uralul, Africa de Nord ș.a.

  Lumea organică în era paleozoică era foarte bogată și variată, fiind constituită, în special, din grupuri de animale și plante străvechi, dispărute acum de pe Pământ sau care au devenit foarte rare și puține la număr. La începutul paleozoicului în perioadele cambriană și ordoviciană, uscatul și apele dulci erau lipsite de viață, mările, însă, foarte dens populate de nevertebrate primitive: trilobiți, brahiopode, arheociate, viermi, echinoderme, moluște gasteropode, lamelibranhiate ș.a. În ordovician apar primele animale vertebrate – ostracodermele, iar în silurianul superior – peștii placodermi primitivi. Lumea vegetală era constituită din alge verzi, brune, roșii și cianofite. În silurian apar primele plante terestre primitive – psilofitele, iar în perioada siluriană – primele animale de uscat (scorpionii primitivi). În devonian apar peștii cartilaginoși și rechinii. Unele animale marine ies pe uscat și astfel iau naștere primele amfibii primitive – stegocefalii, unele dintre care erau cu mult mai mari decât tritonii și broaștele din zilele noastre. Se înmulțește fauna terestră care era reprezentată prin diferite miriapode, insecte, scorpioni, păianjeni. În devonian se dezvoltă intens flora. Apar ferigi, licopodiacee, ecvizetacee și primele gimnosperme (pteridosperme). Spre sfârșitul acestei perioade dispar psilofitele. O dezvoltare foarte amplă capătă lumea vegetală terestră în următoarea perioadă a erei paleozoice – carbonifer. Atunci au apărut pteridofitele gigantice (calamitele, lepidodendronii, ferigile arborescente), care formau păduri enorme. Zăcămintele de cărbuni din Donbas, Caragand, Cuzbas ș.a. au luat naștere anume din resturile carbonizate ale acestor plante. În ultima perioadă a erei paleozoice – permian s-au micșorat cu mult suprafețele bazinelor marine de pe glob și s-au mărit suprafețele continentelor. Pe uscat se dezvoltă intens reptilele erbivore (pareiozaurul) și cele răpitoare (inostrancevia). În mări predomină brahiopodele, moluștele cefalopode și cele bivalve. Datorită aridizării climei, mai ales, în emisfera nordică, flora suferă schimbări radicale – dispar lepidodendronii, calamitele, unele ferigi și apar cicadalele, gincgoalele, se dezvoltă coniferele.

  Depozitele de roci paleozoice, foarte răspândite în scoarța terestră conțin cărbuni, petrol, șisturi bituminoase, fosforite, bauxită, sare de potasiu, sare gemă, precum și minereuri de metale feroase și neferoase, metale rare și prețioase.

  A doua eră a eonului fanerozoic din istoria dezvoltării geologice a Pământului este era mezozoică, care a început acum 230 mln. ani. Ea cuprinde trei perioade: triasică (a durat 35 mln. ani), jurasică (58 mln. ani) și cretacică (70 mln. ani). În era mezozoică a avut loc orogeneza pacifică sau mezozoică, care s-a manifestat în regiunile din jurul oceanului Pacific. În urma acestei orogeneze s-au format Carpații de Est, munții Crimeii și o parte din munții Verhoiansc, Cordilierii de Vest, Anzii de Sud-Vest ș.a. Au avut loc și două transgresiuni marine mari (una - în triasic, a doua - în jurasic), care au acoperit cu apă suprafețe imense pe glob, favorizând astfel acumularea de depuneri marine. Au luat naștere depresiunile mari oceanice: Atlantică și Pacifică. Mari schimbări în era mezozoică a suferit și lumea organică. Au dispărut complect amfibiile primitive - stegocefalii, unele nevertebrate (trilobiții, goniatiții ș.a.). Se dezvoltă intens moluștele cefalopode (amoniții, belemniții), moluștele bivalve ș.a. În perioada triasică au apărut primele reptile acvatice (pleziozaurii și ihtiozaurii), se dezvoltă reptilele terestre (dinozaurii), reptilele zburătoare (pterodactilii). Apar  primele mamifere (unele monotremate). Se reînnoiește și flora. În mări se dezvoltă diferite alge sifonale, pe uscat - plante gimnosperme (conifere, benetitale, cicadale, gincgoale). În perioada jurasică apar crocodilii, broaștele țestoase, primele păsări (arheopterixul). În mări se dezvoltă peștii osoși. Schimbări esențiale în lumea organică s-au produs în perioada următoare - cretacic. După o dezvoltare foarte amplă, amoniții și belemniții, reptilele acvatice gigantice, cele erbivore, răpitoare și zburătoare, păsările cu dinți (ihtiornisul, hesperornisul), spre sfârșitul cretacicului au dispărut complect, Au apărut marsupialele, primele mamifere placentare și insectivore. Mari schimbări a suferit în cretacic și lumea vegetală. Se dezvoltă plantele angiosperme (plante cu flori) mono- și dicotiledonate (fagul, stejarul, platanul, nucul, magnolia, mesteacănul, salcia, vița de vie ș.a.). În depozitele de roci formate în era mezozoică s-au format zăcăminte de cărbune, petrol, bauxită, minereuri de fier, metale neferoase.

  Ultima eră în dezvoltarea geologică a Pământului este era cainozoică, era vieții noi sau neozoicul, care a început 70-60 mln. ani în urmă și continuă până astăzi. Ea cuprinde trei perioade: paleogenă (durata 42 mln. ani), neogenă (peste 23 mln. ani) și cuaternară (de la 600 mii pînă la 2,5-3,5 mln. ani). În era cainozoică au avut loc mișcări intense de cutare ale scoarței terestre, datorită manifestării orogenezei alpine, în urma căreia s-au format cele mai tinere și înalte masive și lanțuri de munți de pe glob: munții din Africa de Nord și din Asia Mijlocie, Apeninii, Alpii, Carpații, munții din peninsula Balcanică, Crimeea, Caucaz, Iran, munții Pamir, Himalaia, munții din peninsula Camceatca, Sahalin, arhipelagul Japonez, lanțurile de munți din America Centrală ș.a. Aceste zone muntoase sunt foarte seismice, aici se situează mulți vulcani activi. Două  transgresiuni marine mari au avut loc la începutul erei cainozoice (în paleogen), care au acoperit cu apă sud-estul Americii de Nord și nord-estul Americii de Sud, Europa Centrală și o parte a Europei de Est, Asia Centrală și nordul Africii. Spre sfârșitul paleogenului marea se retrage, se formează suprafețe vaste de uscat, iar configurația continentelor se apropie de cea actuală.

  În lumea organică din era cainozoică predomină mamiferele și păsările; plantele și animalele se  aseamănă cu cele actuale. Astfel, în perioada paleogenă, pe uscat se dezvoltă mamiferele marsupiale, carnivore, copitate, apar primatele primitive (lemurienii), maimuțele. În oceane apar primele balene. În perioada neogenă se stabilește în linii generale zonalitatea climatică actuală. Se dezvoltă plantele erbacee, apar noi specii de animale carnivore (macairodusul, ursul, hiena, râsul ș.a.), copitate (hipopotamul, cămila, girafa, cerbul, hiparionul, calul), proboscide (mastodontul, dinoteriul, elefantul) ș.a.  În ultima perioadă de istoria dezvoltării geologice a Pământului - cuaternar, care continuă și până azi, are loc cel mai principal eveniment din istoria lumii organice a Pământului - apariția omului. De aici provine și a doua denumire a perioadei - antropogen. În prima jumătate a perioadei răcirea puternică a climei a condus la dezvoltarea glaciațiilor , mai ales, în emisfera de Nord. Au existat 5 epoci glaciare cu epoci interglaciare între ele. În a doua jumătate a perioadei clima se încălzește, unii ghețari se retrag spre poli, alții se topesc. S-au eliberat porțiuni mari de apă pe suprafața Pământului, se diferențiază zonele naturale - zonele geografice - care există până în prezent. Lumea organică a cuaternarului se aseamănă cu cea actuală, cu excepția unor specii de mamifere care au dispărut după epocile glaciare (mamutul, cerbul gigantic, rinocerul lânos, ursul de peșteră ș.a.). În depozitele de roci ale erei cainozoice s-au format zăcăminte de petrol și gaze, cărbune brun, fosforite, minereuri de fier și mangan, săruri de potasiu, bauxite, minereuri de aur, platină, cositor, wolfram, diamante ș.a.

  Starea actuală a Pământului este produsul unui proces de dezvoltare îndelungat. Mișcare perpetuă, veșnicele transformări, neîncetate apariții, pieiri și din nou apariții - iată ce am văzut noi, studiind Tera - această mică planetă pierdută în infinitul Universului.
  Genetica (de la cuv. grecesc „genesis” - origine, proveniență), este știința despre legile eredității și variabilității la organismele vii și despre dirijarea acestor fenomene. Ea studiază legitățile moștenirii diverselor particularități și însușiri la formele parentale, elaborează metode și procedee de dirijare a eredității. Aplicată în practica de obținere a noi soiuri de plante și rase de animale, ea permite programarea ontogenezei acestora și obținerea unor organisme cu anumite caractere.

acid dezoxiribonucleic
ADN (acid dezoxiribonucleic)

  Bazele geneticii modernă au fost preconcepute de către naturalistul G. Mendel, care în 1865 a stabilit principiul discontinuității la moștenirea diverselor particularități și însușiri ale organismelor. Prin experiențele sale efectuate asupra mazării Mendel a demonstrat, că în urma încrucișării plantelor parentale particularitățile lor nu dispar și nu se amestecă, ci se transmit descendenților fie într-o formă caracteristică unuia dintre părinți, fie într-o formă intermediară, manifestându-se din nou la generațiile următoare în anumite raporturi cantitative. El a demonstrat, de asemenea, că există purtători materiali ai eredității, numiți ulterior gene.

  La începutul sec. 20 biologul american T. Morgan a fundamentat teoria cromozomială a eredității, potrivit căreia particularitățile ereditare sunt determinate de cromozomi - componenți obligatorii ai tuturor celulelor. Savantul a demonstrat, că genele sunt aranjate în cadrul cromozomului în mod liniar și sunt unite între ele. Fiecare caracter este determinat de anumite ansambluri de gene, aflate în unul din cromozomii aceleași perechi. În procesul de formare a celulelor sexuale cromozomii fiecărei perechi se despart, ca rezultat formându-se celule cu garnitura înjumătățită (haploidă) de cromozomi. Garnitura deplină (diploidă) se formează în procesul fecundării. Prin urmare un organism nou capătă cromozomi de la ambii părinți, iar împreună cu ei moștenește și particularitățile corespunzătoare.

  În deceniul al treilea al sec. 20 a apărut genetica mutațională - o ramură a geneticii care studiază mutațiile aparatului genetic, care se transmit prin ereditate. Apărute în celulele sexuale, mutațiile se pot manifesta prin schimbarea numărului de cromozomi sau prin modificarea structurii lor. Savantul sovietic N.I. Vavilov a stabilit, că la plantele înrudite au loc modificări mutaționale asemănătoare: de exemplu, la grâu se modifică culoarea spicului, gradul de aristate (de dezvoltare a țepilor). Această legitate se explică prin compoziția asemănătoare a genelor din cromozomii speciilor înrudite. Descoperirea făcută de către N.I. Vavilov a fost numită legea seriilor omoloage în variabilitatea ereditară. Pe baza ei se poate prevedea apariția unor anumite modificări la plantele de cultură.

  În același timp a luat ființă genetica populațiilor, care se ocupă cu studiul factorilor fundamentali ai evoluției - ereditatea, variabilitatea și selecția - în anumite condiții ale mediului extern, în populații. Fondatorul acestei școli științifice a fost învățatul sovietic S.S. Cetverikov. În deceniul al patrulea geneticianul N.K. Kolțov a presupus, că cromozomii reprezintă niște molecule gigantice, anticipând astfel apariția geneticii moleculare.

  Mai târziu s-a dovedit, că cromozomii prezintă niște lanțuri lungi de acid dezoxiribonucleic (ADN) asamblate cu proteină. În moleculele de ADN este cifrată informația ereditară, programa de sintetizare a proteinelor - substanțe ce constituie baza vieții pe Pământ.

  Genetica modernă se dezvoltă multilateral. Ea cuprinde diferite ramuri: genetica microorganismelor, genetica plantelor, genetica animalelor, genetica omului. Genetica este strâns legate și de alte științe biologice - de teoria evoluționistă, biologia moleculară, biochimie. Ea constituie baza teoretică a selecției plantelor și animalelor. Pe baza cercetărilor efectuate în domeniul geneticii au fost elaborate metode de obținere a hibrizilor de păpușoi, de răsărită, sfeclă-de-zahăr, castravete, precum și a hibrizilor și metișilor de animale, care au, datorită heterozisului, o productivitate sporită. Investigațiile geneticienilor au condus la obținerea unor noi soiuri de roșii rezistente la salinitate și la înghețuri, soiuri de păpușoi, soia, triticale ș.a. Datele obținute în urma cercetărilor în domeniul geneticii au o mare importanță și pentru medicină.