ihtiozaurul
Ihtiozaurul

 Ihtiozaur este denumirea dată unor reptile marine fosile din era mezozoică. În traducere denumirea lor înseamnă "reptilă-pește", ceea ce subliniază asemănarea acestor animale cu peștii. Oamenii de știință au constatat, însă, că ihtiozaurii aveau caractere morfologice proprii mai multor grupe de animale. Încă renumitul savant francez Jean Cuvier a spus, că ihtiozaurul avea bot de delfin, dinți de crocodil, craniu de șopârlă, coadă de balenă, vertebre de pește. Și, într-adevăr, aceste animale aveau corpul fusiform (cu aspect de pește), foarte adaptat pentru înotul rapid. Craniul lor se asemăna cu cel al delfinilor, botul era lung și avea un număr mare de dinți subțiri și ascuțiți situați pe maxilare, iar gâtul era redus. Membrele ihtiozaurului erau modificate în labe înotătoare puternice. Cele anterioare, erau mai dezvoltate decât cele posterioare și în timpul înotului serveau drept cârmă. Înotătoarea codală mare era situată ca la pești, vertical. Unica înotătoare dorsală îndeplinea funcția de stabilizator al mișcării. Ihtiozaurii erau vivipari (nășteau pui vii). Au fost descoperite scheletele unor indivizi mari, în interiorul cărora se aflau schelete de ihtiozauri micuți. Erau animale răpitoare, se hrăneau cu pești, moluște cefalopode (belemniți, amoniți ș.a.). Fosile de ihtiozauri se întâlnesc în rocile mezozoice din America de Nord și Europa (România, Germania, Anglia, unele regiuni din fosta URSS). Un schelet aproape întreg de ihtiozaur a fost găsit și pe teritoriul Republicii Moldova în apropierea orășelului Otaci, raionul Ocnița.
Zoologia
Zoologia
 Zoologia este una dintre cele mai vechi științe. Denumirea ei provine de la cuvintele grecești „zoon”– animal, ființă vie și „logos” – știință. Ea studiază diversitatea speciilor de animale, structura organismelor și a unor organe aparte ale acestora, răspândirea, comportamentul și legătura lor cu mediul în care trăiesc, legitățile dezvoltării organismelor noi, schimbările ce au loc în componența lumii animale, biologia unor anumite specii în context cu dezvoltarea activității de producție a omului, valorificarea și reconstrucția teritoriului planetei, ocrotirea lumii animale.

 Zoologia este strâns legată de medicină, geologie, medicina veterinară, geografie, istorie ș.a., precum și de agricultură, deoarece animalele întotdeauna au jucat și joacă un rol important în viața omului.

 Primele descrieri privind animalele și răspândirea lor se întâlnesc în cărțile din India veche și China veche. Aristotel – mare învățat din Grecia antică – a încercat să sistematizeze animalele cunoscute până la acea dată și să descrie interacțiunea dintre părțile corpului și organele lui. În total el a descris în cartea sa 500 specii de animale. Oamenii de știință numără în prezent peste 1,5 milion de specii. Deși s-ar părea că lumea animală este complect studiată, oamenii de știință continuă să descopere și să descrie noi specii – majoritatea nevertebrate și viețuitoare ale oceanelor. În secolul XX au fost descoperite noi specii de mamifere, păsări, amfibii și pești. Aceea dintre voi care vor să fie zoologi pot fi siguri că în acest domeniu se pot face încă multe descoperiri.

 Prin lucrările lor zoologii ruși și sovietici au făcut gloria țării noastre. Printre ei se numără: K.F.Rulie, N.A.Severțov, M.A.Menzbir, K.E.Ber, S.A.Buturlin, B.M.Jitkov, S.I.Ogniov, A.N.Formozov, G.P.Dementiev, E.N.Pavlovskii, K.A.Satunin, N.A.Bobrinskii, G.A.Novikov, N.P.Naumov, P.A.Manteifel, A.P.Kuzeakin, D.N.Kașkarov și alții. Zoologia se împarte în științe de sine stătătoare care studiază diferite laturi ale vieții animalelor. Astfel sistematica studiază diversitatea speciilor și caracterelor; morfologia – structura internă și externă a animalelor; embriologia – dezvoltarea lor individuală; ecologia – relațiile cu mediul înconjurător și cu alte animale ș.a.m.d.; paleozoologia – animalele fosile. Ea se împarte în discipline aparte și în funcție de animalele pe care le studiază. De exemplu, cu studierea protozoarelor se ocupă protozoologia, cu cea a viermilor paraziți – helmintologia, a insectelor – entomologia, a peștilor – ihtiologia, a amfibienilor și reptilelor – herpetologia, a păsărilor – ornitologia, a mamiferelor – teriologia ș.a.m.d.

 În republica noastră studii importante în domeniul zoologiei, hidrobiologiei, parazitologiei și fiziologiei omului și animalelor se efectuează la Institutul de Zoologie al Academiei de Știinte a Moldovei.

 Căușul excavatorului și-a înfipt colții de oțel în peretele carierei, apucând încă o „gură” de prundiș. La un moment dat peretele se prăbuși și apăru un obiect mare, neobișnuit, de la care porneau în părți două coarne de vre-o jumătate de metru lungime fiecare, masive la bază și subțiri spre vârf. Oprind excavatorul, mașinistul a luat cu atenție obiectul găsit, l-a pus de-o parte și a comunicat despre aceasta la Academia de Științe a RM.

zimbru
Zimbru

 Paleontologii de la academie au constatat, că aici, în cariera de prundiș de la periferia orașului Tiraspol, a fost găsit craniul unui zimbru străvechi, și că el a stat în pământ circa 700 mii de ani. Acest craniu, precum și alte rămășițe scheletice de zimbru, descoperite în carierele de la Tiraspol, se păstrează în muzeul paleontologic al Academiei de Științe a Republicii Moldova. Cele mai vechi rămășițe scheletice de zimbru de pe teritoriul Moldovei au peste un milion de ani. Acestea au fost descoperite în sudul republicii într-o carieră de lângă satul Cișmichioi (raionul Vulcănești).

 Zimbrul sau bizonul european e un mamifer bovin din ordinul paricopitatelor. Savanții au stabilit, că patria lui este India, de unde el s-a răspândit în Europa, Asia de Nord și în America.

 În pleistocenul mediu (circa 300 de mii de ani în urmă), în Europa, inclusiv și pe teritoriul Moldovei, a trăit un zimbru gigantic, corpul căruia atingea 3 metri înălțime și cântărea vre-o 2,5 tone. El era înzestrat cu coarne mari și puternice. Un craniu de zimbru a fost descoperit prin părțile Sorocii și poate fi văzut la Muzeul de Stat de studiere a ținutului natal din RM.

 Pe teritoriul dintre Nistru și Prut cei mai mulți zimbri au trăit în a doua jumătate a epocii pleistocene – cu circa 100 mii de ani în urmă. Aceasta ne-o mărturisesc rămășițele scheletice de zimbru, descoperite lângă vechile așezări din epoca paleolitică. Lângă s. Ofatinți (raionul Rîbnița), de exemplu, au fost descoperite circa 300 de fosile de zimbru; în grota de lângă s. Brînzeni (raionul Edineț) în timpul săpăturilor arheologice au fost găsite peste 350 de oase, iar în așezarea strămoșilor noștri din grota de lângă s. Duruitoarea (raionul Rîșcani) – vre-o 3 mii de oase de zimbru. Rămășițele scheletice de zimbru s-au descoperit și în alte așezări: Corjăuți (raionul Briceni), Buzdujeni, Trinca, Burlănești, Viișoara (raionul Edineț), Ciutulești (raionul Florești).

 În epoca holocenă (12-10 mii de ani în urmă) numărul zimbrilor de pe teritoriul dintre Nistru și Prut s-a micșorat simțitor. Mai târziu numărul lor a scăzut și mi mult din cauza nimicirii directe – vânatul și indirecte – distrugerea pădurilor.

 Unele documente istorice relatează, că prin părțile noastre zimbrul a mai fost întâlnit din când în când până la începutul secolului trecut. Despre existența acestui animal în Moldova la începutul secolului 17 a scris Dimitrie Cantemir. Denumirile de sate, văi și dealuri, cum sunt Zubrești, Zubreasca, Zîmbreni, Zîmbroaia, Valea Zimbrului și altele, care se păstrează și azi în raioanele din regiunea Codrilor, precum și capul de bou, prezent un timp (după dispariția bourului) pe stema Statului Moldovenesc feudal, de asemenea sunt o dovadă, că zimbrul a trăit aici până nu prea demult.

 Ultimul loc de refugiu al zimbrului au fost luminișurile din pădurile regiunilor deluroase ale Bucovinei, unde se presupune că acest animal ar fi trăit până prin anii '50 ai secolului XX.

 Zimbrul, spre deosebire de strămoșii vitelor cornute, nu s-a lăsat domesticit. Astăzi îl putem întâlni doar în stare semi-sălbatică în grădinile zoologice din câteva țări străine, în rezervația naturală din Belorusia, precum și în pădurile din Caucazul de Nord.
 Procesul de distrugere a stratului de sol fertil prin acțiunea apei sau a vântului se numește eroziunea solului. Ea se produce pretutindeni unde apa de ploaie sau cea provenită din topirea zăpezii se scurge pe pantă, unde solul este supus acțiunii vântului. Eroziunea cauzată de apă se produce atunci, când apele înmoaie și spală solul, fapt care are urmare formarea râpelor.

 Eroziunea cauzată de vânt (eroziunea eoliană) constă în spulberarea solului. Vântul puternic înalță în aer particulele de sol, producând adesea așa-numitele furtuni de praf sau furtuni negre. Eroziunea este deosebit de răspândită pe pământurile din zonele de stepă și silvo-stepă. În țara noastră este supus eroziunii de apă un teritoriu de 200 mln ha. Peste 100 mln ha sunt supuse eroziunii eoliene. Deosebit de devastatoare este eroziunea în regiunile aride cu vânturi puternice și soluri afânate, pe terenurile agricole unde covorul vegetal e rar sau lipsește.

alunecări teren
Alunecări de teren
   Eroziunea solului are urmări deosebit de grave mai ales pentru solurile din republica noastră, unde suprafața terenurilor arabile supuse eroziunii constituie 729 mii ha, adică aproape jumătate din suprafața totală a terenurilor arabile. Combaterea eroziunii necesită aplicarea unui întreg complex de măsuri care cer cheltuieli de milioane de lei. Însă aceste cheltuieli sunt inevitabile, deoarece pământul este acela care ne hrănește.

 Eroziunea solului provoacă daune mari economiei naționale: reduce fertilitatea solului, vatămă semănăturile, formând râpe, îngreunează prelucrarea terenurilor agricole, distruge căile de comunicație, drumurile și construcțiile hidrotehnice, înnămolește râurile și alte bazine de apă. Știința și practica demonstrează că e cu mult mai ușor de a preveni eroziunea, decât de a-i înlătura consecințele. În țara noastră combaterea eroziunii cauzate de apă și de vânt este considerată una dintre cele mai importante sarcini de stat. Pentru diverse zone ale țării au fost elaborate metode științific fundamentate de combatere a eroziunii solurilor sub forma unui complex de măsuri organizatorice și economice agrotehnice, de ameliorări silvice, ținându-se cont de specificul acestor zone.

 În acțiunile de prevenirii a spălării și suflării solurilor o mare importanță o au fâșiile silvice de protecție a câmpurilor și solurilor, precum și plantațiile-tampon formate din plante multianuale și sădite pe terenurile supuse mai intens eroziunii. Pe pante aratul se va face de-a lungul ei.

 În regiunile muntoase se aplică metode agrotehnice speciale de combatere a eroziunii: câmpurile în pantă sunt aranjate sub formă de terase săpându-se și canale care reglează scurgerea apelor.

 Un mare ajutor la combaterea eroziunii solurilor îl pot aduce și tinerii naturaliști, membrii ocolurilor  silvice prin plantarea arborilor și arbuștilor în râpe, vâlcele, pe nisipuri și pe alte sectoare de teren supuse eroziunii. Pământul trebuie prețuit și gospodărit cu pricepere, păstrându-i și sporindu-i fertilitatea.

jean henri fabre
Jean-Henri Fabre (1823-1915)
  „Sunt biolog” - obișnuia să spună despre sine entomologul francez de faimă mondială Jean-Henri Fabre. Dacă era numit entomolog, el se supăra și răspundea: „Eu sunt naturalist… și pe mine mă interesează viața în toate formele ei de manifestare și nu numai insectele”.

  În copilărie Jean-Henri putea să cutreiere pășunea pentru a urmări călătoria unui gândăcel ore întregi. După mulți ani Fabre scria: „Cât mă țin minte, gândacii, albinele și fluturii au fost mereu bucuria mea. Elitrele cărăbușilor și aripile mahonului mă încântau...”.

  Devenind învățător la țară, Fabre continua să adune colecții, să facă schițe după natură. Odată când a făcut cu elevii săi o excursie în afara orașului, aceștia i-au arătat niște albini-ziditoare și l-au învățat să sugă cu paiul miere din scorbura lor. Vrând să cunoască mai în de aproape viața acestor albini, Fabre a citit tot ce a putut găsi despre ele în cărțile de pe atunci. Se poate spune că de la această întâmplare Fabre și-a început calea anevoioasă de entomolog.

  Pe lângă cele 10 volume de „Amintiri entomologice”, în care a povestit despre migăloasele sale observări făcute în natură, Fabre a scris pentru copii și numeroase manuale dintre cele mai pasionante. O moștenire de aur a devenit cartea lui „Viața insectelor”, în care el povestește amănunțit despre insectele insectelor și despre comportarea lor. Această carte a fost editată în multe limbi ale lumii și reeditată de numeroase ori. Mii de biologi și-au ales profesia sub înrâurirea ei.

  Recunoașterea și gloria l-au găsit pe Fabre când el avea peste 80 ani. Muncitor neobosit, el a fost înzestrat cu numeroase talente: desena bine după natură plante și insecte, scria versuri și muzică. Cărțile lui și-au păstrat valoarea până în prezent și se citesc cu mare interes, pentru că toate cele observate au fost descrise nu numai cu o exactitate științifică, dar și cu un farmec poetic. Contemporanii săi l-au supranumit „Homer al insectelor” și „Poet al științei”.

  Există mai multe metode de combatere a insectelor dăunătoare. În grădină se pot folosi brâiele-capcană, inelele lipicioase, diferite capcane cu lumină.

capcană lipicoasă insecte
Capcană lipicoasă pentru insecte

  Brâiele-capcană sunt deosebit de eficiente la combaterea viermelui-merelor. Înainte de împupire sau de iernare, el se târăște pe tulpina pomului în căutarea unei crăpături potrivite. Dând de o bucată de sac, de hârtie, de cârpă sau de rogojină cu care este înfășurată aceasta la tulpină, el intră în ea ca în adăpost fără să-și dea seama că aceasta e o capcană. De regulă, brâiele-capcană, care de aproximativ 14-16 cm, se aplică la mijlocul tulpinii, la pomii bătrâni ele se pot aplica și la baza crengilor groase. Brâiele-capcană trebuie controlate peste 5-6 zile.

  Un procedeu bun de nimicire a dăunătorilor din livezi sunt și inelele lipicioase. Cleiul „prinzător” îl puteți prepara și de sine stătător. Pentru aceasta luați ulei de floarea soarelui sau de păpușoi și amestecați-l cu colofoniu în proporția de 1:2. Amestecul obținut fierbeți-l timp de 30-40 minute la un foc domol, apoi lăsați-l să se răcească. După răcire cleiul e gata. Acum luați o hârtie groasă, impermeabilă de 5-6 cm lățime, ungeți-o cu clei și înfășurați-o pe tulpina pomului.

  În loc de hârtie se poate folosi pelicula e polietilenă: insectelor le va veni greu să se deplaseze pe suprafața ei lunecoasă și de aceea ele se vor aduna în cutele formate. Inelele cleioase și pelicula vă vor ajuta să scăpați de cotarul-verde-al-pomilor, de gărgărița-mugurilor, de omizile-păroase-ale-stejarului și de mulți alți dăunători.

  Uneori pentru nimicirea insectelor vătămătoare se folosesc și capcane speciale cu lumină. Ele se atârnă noaptea în livezi, în timpul zborului în masă al insectelor, dar nu vă sfătuim să le folosiți în permanență, deoarece în ele nimeresc și multe insecte folositoare.

  Larvele gândacului-pocnitor, numite și viermi-sârmă, pot fi prinse cu mănunchiuri de iarbă obișnuită, sub care uneori se ascund și peste 50 de larve și unde pot fi ușor nimicite.
  Insecticide (din limba latină „insecta” – insectă și „caedere” – a ucide) se numesc substanțele chimice toxice folosite pentru combaterea insectelor dăunătoare. După acțiunea lor ele se împart în insecticide intestinale, de contact, fumigante, cu acțiune sistematică. Insecticidele intestinale (bunăoară, unii compuși ai arsenului, fluorului) ajung în stomacul insectelor împreună cu hrana. Insecticidele de contact (de exemplu, preparatele organofosforice) pătrund în corpul insectelor prin tegumente. Insecticidele fumigante (clorpicrina, brommetilul ș.a.) - prin căile respiratorii. Cele cu acțiune sistematică, numite și insecticide inter-vegetale (metilmercaptofosul, fosfamida), se acumulează în țesuturile plantelor și distrug insectele care se hrănesc cu seva acestor plante.

insecticide


  Insecticidele se aplică sub formă de praf, soluție, aerosol și de nade otrăvitoare.

  Întrucât majoritatea insecticidelor sunt toxice nu numai pentru insectele dăunătoare, dar și pentru insectele folositoare și alte animale, precum și pentru om, în timpul aplicării lor se vor respecta cu mare strictețe toate regulile indicate în instrucția care le însoțește.
izvor
Izvor
  În Moldova, unde rezervele de apă dulci sunt mai mici decât în alte republici, fiecare izvor e o comoară. La noi în țară 28 de obiecte acvatice sunt considerate monumente ale naturii, printre care și izvorul din Onițcani (raionul Criuleni), izvorul din Hîrjauca (raionul Călărași), izvorul din Cotova (raionul Drochia). Izvorul e fir de apă care iese la suprafața Pământului; apariția unui izvor se datorește activității erozive sau tectonice, exercitate asupra rocilor ce acoperă pânzele de apă. De obicei, izvoarele se clasifică după particularitățile geologice ale regiunii respective (izvoare ascendente, descendente, arteziene), după durata curgerii (permanente, periodice, intermitente), după compoziția chimică a apei (dulci, sărate, minerale, radioactive), după temperatură (reci, termale). Sunt izvoare peste tot - la Rașcov și la Scumpia, la Risipeni și la Jeloboc, la Tabăra și la Boșcana – curg ele, izvoarele fără oprire, despletindu-și cu murmur lin șuvoaiele odrăslite de om și croind calea spre oameni. La Hagimus există izvorul lui Suvorov, la Vălcineț – izvorul lui Ștefan cel Mare, la Dolna – izvorul Zamfirei, la Donici – izvorul Stăncii. Există un izvor și la Recea, raionul Rîșcani. El se numește izvorul lui Eminescu. Lângă acesta sunt încrustate versurile: „Ce șoptești așa de tainic, tu, izvor de cânturi dulci!”. Oamenii au dat și satelor în care trăiesc nume învăluite de poezia izvorului: Izvoreni, Izvoare, Izvorașe.
  După cum au stabilit savanții, Pământul ca planetă a luat naștere peste 4,5 miliarde ani în urmă și de atunci se află în continuă mișcare și dezvoltare. Pentru a înțelege structura actuală a Pământului și, mai ales, a învelișului lui superior solid, numit scoarță terestră, trebuie să cunoaștem legitățile după care aceasta s-a dezvoltat. Știința care se ocupă cu studierea Pământului se numește geologie, iar ramura care studiază istoria și legitățile de dezvoltare ale scoarței terestre de la apariția Pământului și până în zilele noastre – geologie istorică. Ultima stabilește succesiunea cronologică de formare a rocilor ce alcătuiesc scoarța terestră, determină ce proțese au avut loc în interiorul și exteriorul scoarței terestre, stabilește asociațiile de organisme, care au trăit în diferite etape de dezvoltare a Pământului, reconstituie condițiile fizico-geografice din epocile trecute ș.a.Pentru a studia scoarța terestră în dezvoltare savanții geologi au elaborat așa-numita „scară geocronologică”, care indică succesiunea etapelor principale în istoria geologică a scoarței Pământului. Subdiviziunile principale ale scării geocronologice sunt: eonurile, erele, perioadele, epocile și veacurile geologice.

pământ
Planeta Pământ

  Istoria geologică a Pământului se împarte în două eonuri: criptozoic și fanerozoic. Criptozoicul, care a durat peste 3 miliarde ani, include două subdiviziuni mari: arhaic și proterozoic. Arhaicul a durat peste 1000 milioane ani, iar proterozoicul – circa 2000 milioane ani.

  Împreună aceste două mari subdiviziuni mai poartă denumirea de precambrian. Spre sfârșitul arhaicului s-a format atmosfera cu oxigen a Pământului, a luat naștere viața – la început a apărut un tip de bacterii anaerobe fără nucleu, numite procariote, din care s-au desprins cianobacteriile – tip de alge cianofite, care au și asigurat eliberarea oxigenului în atmosferă. În precambrian au apărut organismele cu nucleu – eucariotele. Rocile precambriene sunt în mare parte metamorfozate, intens cutate, strivite, deoarece au fost supuse unor perturbări puternice. Ele alcătuiesc fundamentele platformelor mari de pe globul pământesc, cum sunt scuturile: baltic, ucrainean, canadian, siberian, african, brazilian, australian.

  Eonul fanerozoic a durat peste 570 milioane de ani. El se împarte în trei ere geologice: paleozoică (340 mln. ani), mezozoică (163 mln. Ani) și cainozoică (67 mln. Ani).

  Era paleozoică, care înseamnă „era vieții vechi”, cuprinde șase perioade:
  • cambriană (durata 70 mln. ani),
  • ordoviciană (60 mln. ani),
  • siluriană (30 mln. ani),
  • devoniană (55-60 mln. ani),
  • carboniferă (65-75 mln. ani),
  • permiană (55 mln. ani).
  În era paleozoică scoarța terestră a suferit mari schimbări datorită proceselor de cutare – așa-numitele orogeneze caledoniană și hercinică. În urma lor s-au format lanțurile de munți de pe insulele Britanice, din Scandinavia, Șpițbergen, munții Ural, Apalaci, Anzi, Alpii Australieni ș.a.

  La începutul paleozoicului (în cambrian) o mare parte din uscat a fost acoperită cu apă – a început o transgresiune marină, după care a avut loc una din cele mai lungi regresiuni marine, descoperind suprafețe vaste de uscat. O altă transgresiune marină în era paleozoică a fost în perioada carboniferă. Această transgresiune a acoperit cu apă o mare parte a Europei, Uralul, Africa de Nord ș.a.

  Lumea organică în era paleozoică era foarte bogată și variată, fiind constituită, în special, din grupuri de animale și plante străvechi, dispărute acum de pe Pământ sau care au devenit foarte rare și puține la număr. La începutul paleozoicului în perioadele cambriană și ordoviciană, uscatul și apele dulci erau lipsite de viață, mările, însă, foarte dens populate de nevertebrate primitive: trilobiți, brahiopode, arheociate, viermi, echinoderme, moluște gasteropode, lamelibranhiate ș.a. În ordovician apar primele animale vertebrate – ostracodermele, iar în silurianul superior – peștii placodermi primitivi. Lumea vegetală era constituită din alge verzi, brune, roșii și cianofite. În silurian apar primele plante terestre primitive – psilofitele, iar în perioada siluriană – primele animale de uscat (scorpionii primitivi). În devonian apar peștii cartilaginoși și rechinii. Unele animale marine ies pe uscat și astfel iau naștere primele amfibii primitive – stegocefalii, unele dintre care erau cu mult mai mari decât tritonii și broaștele din zilele noastre. Se înmulțește fauna terestră care era reprezentată prin diferite miriapode, insecte, scorpioni, păianjeni. În devonian se dezvoltă intens flora. Apar ferigi, licopodiacee, ecvizetacee și primele gimnosperme (pteridosperme). Spre sfârșitul acestei perioade dispar psilofitele. O dezvoltare foarte amplă capătă lumea vegetală terestră în următoarea perioadă a erei paleozoice – carbonifer. Atunci au apărut pteridofitele gigantice (calamitele, lepidodendronii, ferigile arborescente), care formau păduri enorme. Zăcămintele de cărbuni din Donbas, Caragand, Cuzbas ș.a. au luat naștere anume din resturile carbonizate ale acestor plante. În ultima perioadă a erei paleozoice – permian s-au micșorat cu mult suprafețele bazinelor marine de pe glob și s-au mărit suprafețele continentelor. Pe uscat se dezvoltă intens reptilele erbivore (pareiozaurul) și cele răpitoare (inostrancevia). În mări predomină brahiopodele, moluștele cefalopode și cele bivalve. Datorită aridizării climei, mai ales, în emisfera nordică, flora suferă schimbări radicale – dispar lepidodendronii, calamitele, unele ferigi și apar cicadalele, gincgoalele, se dezvoltă coniferele.

  Depozitele de roci paleozoice, foarte răspândite în scoarța terestră conțin cărbuni, petrol, șisturi bituminoase, fosforite, bauxită, sare de potasiu, sare gemă, precum și minereuri de metale feroase și neferoase, metale rare și prețioase.

  A doua eră a eonului fanerozoic din istoria dezvoltării geologice a Pământului este era mezozoică, care a început acum 230 mln. ani. Ea cuprinde trei perioade: triasică (a durat 35 mln. ani), jurasică (58 mln. ani) și cretacică (70 mln. ani). În era mezozoică a avut loc orogeneza pacifică sau mezozoică, care s-a manifestat în regiunile din jurul oceanului Pacific. În urma acestei orogeneze s-au format Carpații de Est, munții Crimeii și o parte din munții Verhoiansc, Cordilierii de Vest, Anzii de Sud-Vest ș.a. Au avut loc și două transgresiuni marine mari (una - în triasic, a doua - în jurasic), care au acoperit cu apă suprafețe imense pe glob, favorizând astfel acumularea de depuneri marine. Au luat naștere depresiunile mari oceanice: Atlantică și Pacifică. Mari schimbări în era mezozoică a suferit și lumea organică. Au dispărut complect amfibiile primitive - stegocefalii, unele nevertebrate (trilobiții, goniatiții ș.a.). Se dezvoltă intens moluștele cefalopode (amoniții, belemniții), moluștele bivalve ș.a. În perioada triasică au apărut primele reptile acvatice (pleziozaurii și ihtiozaurii), se dezvoltă reptilele terestre (dinozaurii), reptilele zburătoare (pterodactilii). Apar  primele mamifere (unele monotremate). Se reînnoiește și flora. În mări se dezvoltă diferite alge sifonale, pe uscat - plante gimnosperme (conifere, benetitale, cicadale, gincgoale). În perioada jurasică apar crocodilii, broaștele țestoase, primele păsări (arheopterixul). În mări se dezvoltă peștii osoși. Schimbări esențiale în lumea organică s-au produs în perioada următoare - cretacic. După o dezvoltare foarte amplă, amoniții și belemniții, reptilele acvatice gigantice, cele erbivore, răpitoare și zburătoare, păsările cu dinți (ihtiornisul, hesperornisul), spre sfârșitul cretacicului au dispărut complect, Au apărut marsupialele, primele mamifere placentare și insectivore. Mari schimbări a suferit în cretacic și lumea vegetală. Se dezvoltă plantele angiosperme (plante cu flori) mono- și dicotiledonate (fagul, stejarul, platanul, nucul, magnolia, mesteacănul, salcia, vița de vie ș.a.). În depozitele de roci formate în era mezozoică s-au format zăcăminte de cărbune, petrol, bauxită, minereuri de fier, metale neferoase.

  Ultima eră în dezvoltarea geologică a Pământului este era cainozoică, era vieții noi sau neozoicul, care a început 70-60 mln. ani în urmă și continuă până astăzi. Ea cuprinde trei perioade: paleogenă (durata 42 mln. ani), neogenă (peste 23 mln. ani) și cuaternară (de la 600 mii pînă la 2,5-3,5 mln. ani). În era cainozoică au avut loc mișcări intense de cutare ale scoarței terestre, datorită manifestării orogenezei alpine, în urma căreia s-au format cele mai tinere și înalte masive și lanțuri de munți de pe glob: munții din Africa de Nord și din Asia Mijlocie, Apeninii, Alpii, Carpații, munții din peninsula Balcanică, Crimeea, Caucaz, Iran, munții Pamir, Himalaia, munții din peninsula Camceatca, Sahalin, arhipelagul Japonez, lanțurile de munți din America Centrală ș.a. Aceste zone muntoase sunt foarte seismice, aici se situează mulți vulcani activi. Două  transgresiuni marine mari au avut loc la începutul erei cainozoice (în paleogen), care au acoperit cu apă sud-estul Americii de Nord și nord-estul Americii de Sud, Europa Centrală și o parte a Europei de Est, Asia Centrală și nordul Africii. Spre sfârșitul paleogenului marea se retrage, se formează suprafețe vaste de uscat, iar configurația continentelor se apropie de cea actuală.

  În lumea organică din era cainozoică predomină mamiferele și păsările; plantele și animalele se  aseamănă cu cele actuale. Astfel, în perioada paleogenă, pe uscat se dezvoltă mamiferele marsupiale, carnivore, copitate, apar primatele primitive (lemurienii), maimuțele. În oceane apar primele balene. În perioada neogenă se stabilește în linii generale zonalitatea climatică actuală. Se dezvoltă plantele erbacee, apar noi specii de animale carnivore (macairodusul, ursul, hiena, râsul ș.a.), copitate (hipopotamul, cămila, girafa, cerbul, hiparionul, calul), proboscide (mastodontul, dinoteriul, elefantul) ș.a.  În ultima perioadă de istoria dezvoltării geologice a Pământului - cuaternar, care continuă și până azi, are loc cel mai principal eveniment din istoria lumii organice a Pământului - apariția omului. De aici provine și a doua denumire a perioadei - antropogen. În prima jumătate a perioadei răcirea puternică a climei a condus la dezvoltarea glaciațiilor , mai ales, în emisfera de Nord. Au existat 5 epoci glaciare cu epoci interglaciare între ele. În a doua jumătate a perioadei clima se încălzește, unii ghețari se retrag spre poli, alții se topesc. S-au eliberat porțiuni mari de apă pe suprafața Pământului, se diferențiază zonele naturale - zonele geografice - care există până în prezent. Lumea organică a cuaternarului se aseamănă cu cea actuală, cu excepția unor specii de mamifere care au dispărut după epocile glaciare (mamutul, cerbul gigantic, rinocerul lânos, ursul de peșteră ș.a.). În depozitele de roci ale erei cainozoice s-au format zăcăminte de petrol și gaze, cărbune brun, fosforite, minereuri de fier și mangan, săruri de potasiu, bauxite, minereuri de aur, platină, cositor, wolfram, diamante ș.a.

  Starea actuală a Pământului este produsul unui proces de dezvoltare îndelungat. Mișcare perpetuă, veșnicele transformări, neîncetate apariții, pieiri și din nou apariții - iată ce am văzut noi, studiind Tera - această mică planetă pierdută în infinitul Universului.
  Genetica (de la cuv. grecesc „genesis” - origine, proveniență), este știința despre legile eredității și variabilității la organismele vii și despre dirijarea acestor fenomene. Ea studiază legitățile moștenirii diverselor particularități și însușiri la formele parentale, elaborează metode și procedee de dirijare a eredității. Aplicată în practica de obținere a noi soiuri de plante și rase de animale, ea permite programarea ontogenezei acestora și obținerea unor organisme cu anumite caractere.

acid dezoxiribonucleic
ADN (acid dezoxiribonucleic)

  Bazele geneticii modernă au fost preconcepute de către naturalistul G. Mendel, care în 1865 a stabilit principiul discontinuității la moștenirea diverselor particularități și însușiri ale organismelor. Prin experiențele sale efectuate asupra mazării Mendel a demonstrat, că în urma încrucișării plantelor parentale particularitățile lor nu dispar și nu se amestecă, ci se transmit descendenților fie într-o formă caracteristică unuia dintre părinți, fie într-o formă intermediară, manifestându-se din nou la generațiile următoare în anumite raporturi cantitative. El a demonstrat, de asemenea, că există purtători materiali ai eredității, numiți ulterior gene.

  La începutul sec. 20 biologul american T. Morgan a fundamentat teoria cromozomială a eredității, potrivit căreia particularitățile ereditare sunt determinate de cromozomi - componenți obligatorii ai tuturor celulelor. Savantul a demonstrat, că genele sunt aranjate în cadrul cromozomului în mod liniar și sunt unite între ele. Fiecare caracter este determinat de anumite ansambluri de gene, aflate în unul din cromozomii aceleași perechi. În procesul de formare a celulelor sexuale cromozomii fiecărei perechi se despart, ca rezultat formându-se celule cu garnitura înjumătățită (haploidă) de cromozomi. Garnitura deplină (diploidă) se formează în procesul fecundării. Prin urmare un organism nou capătă cromozomi de la ambii părinți, iar împreună cu ei moștenește și particularitățile corespunzătoare.

  În deceniul al treilea al sec. 20 a apărut genetica mutațională - o ramură a geneticii care studiază mutațiile aparatului genetic, care se transmit prin ereditate. Apărute în celulele sexuale, mutațiile se pot manifesta prin schimbarea numărului de cromozomi sau prin modificarea structurii lor. Savantul sovietic N.I. Vavilov a stabilit, că la plantele înrudite au loc modificări mutaționale asemănătoare: de exemplu, la grâu se modifică culoarea spicului, gradul de aristate (de dezvoltare a țepilor). Această legitate se explică prin compoziția asemănătoare a genelor din cromozomii speciilor înrudite. Descoperirea făcută de către N.I. Vavilov a fost numită legea seriilor omoloage în variabilitatea ereditară. Pe baza ei se poate prevedea apariția unor anumite modificări la plantele de cultură.

  În același timp a luat ființă genetica populațiilor, care se ocupă cu studiul factorilor fundamentali ai evoluției - ereditatea, variabilitatea și selecția - în anumite condiții ale mediului extern, în populații. Fondatorul acestei școli științifice a fost învățatul sovietic S.S. Cetverikov. În deceniul al patrulea geneticianul N.K. Kolțov a presupus, că cromozomii reprezintă niște molecule gigantice, anticipând astfel apariția geneticii moleculare.

  Mai târziu s-a dovedit, că cromozomii prezintă niște lanțuri lungi de acid dezoxiribonucleic (ADN) asamblate cu proteină. În moleculele de ADN este cifrată informația ereditară, programa de sintetizare a proteinelor - substanțe ce constituie baza vieții pe Pământ.

  Genetica modernă se dezvoltă multilateral. Ea cuprinde diferite ramuri: genetica microorganismelor, genetica plantelor, genetica animalelor, genetica omului. Genetica este strâns legate și de alte științe biologice - de teoria evoluționistă, biologia moleculară, biochimie. Ea constituie baza teoretică a selecției plantelor și animalelor. Pe baza cercetărilor efectuate în domeniul geneticii au fost elaborate metode de obținere a hibrizilor de păpușoi, de răsărită, sfeclă-de-zahăr, castravete, precum și a hibrizilor și metișilor de animale, care au, datorită heterozisului, o productivitate sporită. Investigațiile geneticienilor au condus la obținerea unor noi soiuri de roșii rezistente la salinitate și la înghețuri, soiuri de păpușoi, soia, triticale ș.a. Datele obținute în urma cercetărilor în domeniul geneticii au o mare importanță și pentru medicină.
infuzorii
Infuzorii

  Infuzoriile constituie o încrengătura de animale nevertebrate acvatice din subregnul protozoare. Se cunosc peste 7 mii specii, răspândite pretutindeni – în iazuri și lacuri, râuri și mări, oceane și pe solul umed. În Moldova au fost descoperite peste 500 de specii. Infuzoriile au corpul de la 10 mkm până la 3 mm lungime, de formă variată (ovală, sferică, cilindrică, conică), prevăzut cu cili vibratili. Cilii servesc pentru deplasare și pentru dobândirea hranei. Citoplasma conține 2 tipuri de nuclee – unul vegetativ (macronucleu) și altul generativ (micronucleu). Infuzoriile se reproduc pe cale asexuată (prin diviziune binară transversală) și pe cale sexuată (prin conjugare). Se hrănesc cu bacterii, alge monocelulare, rotifere ș.a. Există și specii parazite – agenți patogeni ai unor boli la animale și la om. În procesul evoluției infuzoriile s-au adaptat la diferite temperaturi de la +1℃ până la +35℃. Multe specii suportă ușor atât deficitul de oxigen în apă, cât și gradul înalt de aciditate și mineralizare al apei.

  Infuzoriile joacă un rol colosal în bioenergetica ecosistemelor acvatice. Ele pot servi drept indicatori biologici ai gradului de poluare cu substanțe organice al bazinului acvatic. Au o deosebită importanță pentru auto purificarea apelor naturale. Servesc ca hrană pentru puietul de pește. Unele infuzorii, bunăoară, parameciul prezintă obiecte ideale pentru cercetări în domeniul biologiei moleculare, geneticii, biochimiei, radiobiologiei.
  Insectele numite și hexapode constituie o clasă (după unii autori o super-clasă) de animale nevertebrate. Se cunosc peste 1 milion de specii. Savanții entomologi consideră că în natură există de fapt 3-4 milioane de specii. În Moldova se întâlnesc circa 10 mii specii.

insecte
Insecte

  Insectele trăiesc pretutindeni: în păduri, în stepe, în râuri, lacuri, în deșerturile aride și aer – pe vârfurile celor mai înalți munți. Multe dintre ele (muștele, gândaci de bucătărie ș.a.) trăiesc pe lângă locuința omului, și de aceea se numesc insecte sinantrope. Cele mai variate după dimensiuni și culoare sunt insectele din regiunile tropicale. Insectele au corpul de la 0.2 mm (trihogramele) până la 33 cm (fasmodeele tropicale), segmentat și acoperit cu un strat chitinos protector; capul, toracele și abdomenul bine delimitate. Pe cap sunt situați ochii (compuși și simpli), o pereche de „antene” și aparatul bucal, adaptat atât pentru rupt sau lins, cât și pentru supt sau înțepat. Pe torace insectele au 3 perechi de picioare, de unde și le provine denumirea de hexapode (cu 6 picioare). De regulă, ele sînt înzestrate cu 2 perechi de aripi, însă există insecte și fără aripi. Abdomenul se termină cu un ovipozitor sau cu un ac (retractil) la femelă sau cu un aparat copulator (la masculi). Insectele sunt, de regulă, animale unisexuate. Majoritatea lor se înmulțesc prin ouă. Dezvoltarea post-embrională are loc prin metamorfoză.

  Gândacii de bucătărie, greierii, lăcustele și ploșnițele se dezvoltă prin metamorfoză incomplectă (din ouă apar niște ființe mici asemănătoare întocmai cu cele adulte, numai că lipsite de aripi. Coleopterele, fluturii, țânțarii, muștele, albinele, furnicile, puricii ș.a. se dezvoltă prin metamorfoză complectă (din ouă apar larvele, care se deosebesc radical de organismele adulte atât după aspect, cât și după modul de nutriție și cel de trai; din larve se dezvoltă ulterior pupa, iar din aceasta – insecta adultă).

gândaci
Gîndaci

  Insectele sunt unele dintre cele mai vechi animale care au populat uscatul. Urme ale lor au fost descoperite în stratele de nisipuri și de gresie devoniene și în cele carbonifere. Este interesant faptul, că insectele din acele timpuri se asemănau mult cu insectele actuale. În procesul evoluției datorită insectelor de dobândire a hranei, de apărare, de atracție dintre indivizi, aceste animale s-au adaptat la cele mai diferite moduri de trai.

  Una dintre adaptările caracteristice insectelor sociale – albinelor-melifere, furnicilor și termitelor – este așa-numită „sociabilitate” care se manifestă printr-o activitate în colectiv și printr-o diviziune bine determinată a funcțiilor între membrii acestuia.

  Ne uimesc insectele și prin zborul lor. La o demonstrare încetinită a unei pelicule pe care s-a filmat zborul unui fluture sau al unei muște, ni se pare că ele nu zboară, ci înoată în aer. Pentru aceste ființe mediul aerian are aproape aceiași viscozitate pe care o are apa pentru pești. Insectele care „înoată” în aer cu o viteză de până la 30 m/s (unele muște, libelulele, albinele) au corpul de formă aerodinamică excelentă. Majoritatea insectelor fitofage (se hrănesc cu diferite părți ale plantelor), unele – țânțarii, tăunii, ploșnițele sunt hematofage (se hrănesc cu sânge pe care-l sug de la animalele mamifere și de la om), altele, de exemplu, gândacii gropari sunt saprofite (se hrănesc cu resturi organice în stare de putrefacție); există și insecte răpitoare, cum sunt bunăoară, buburuzele, muștele-sirfide (se hrănesc cu insecte dăunătoare). Insectele joacă un rol colosal în natură. Unele au fost domesticite, de exemplu, viermii de mătase de la care omul obține mătase, albinele-melifere, de la care se obține miere și care contribuie la polenizarea plantelor cu flori. Altele sunt dăunători ai plantelor, alterează produsele alimentare, sunt purtători de agenți patogeni ai unor boli.

  Astfel de insecte folositoare, ca bunăoară, furnicile, buburuzele, bondarii trebuie să fie ocrotite. Insectele dăunătoare se combat prin diferite mijloace (vezi Protecția plantelor).
  Geologia (din cuv. grecești „ge” - Pământ și „logos” - știință) este un complex de științe despre Pământ. După cum au stabilit savanții planeta noastră este alcătuită din mai multe învelișuri, numite geosfere, care diferă după densitate și constituție. Se deosebesc geosfere interioare sau adânci (nucleul Pământului sau barisfera și mantia Pământului, care constituie sferele cele mai dense ale globului pământesc) și geosfere exterioare (litosfera sau scoarța terestră, hidrosfera sau învelișul de apă și atmosfera sau învelișul gazos).

geologia

  Geologia se ocupă, în deosebi, cu studierea învelișului de piatră al Pământului, precum și cu sferele mai adânci ale acestuia. Ea studiază modul de formare și istoria dezvoltării globului pământesc: structura și constituția acestuia, mai ales a scoarței terestre; procesele care se petrec în interiorul și exteriorul Pământului (vulcanism, cutremure de pământ); procese care contribuie la modificarea și evoluția scoarței terestre (alterarea rocilor și spălarea lor, cutarea stratelor de roci ș.a.); legitățile de formare și repartiție a diferitelor minerale, roci și zăcăminte de substanțe minerale utile în scoarța Pământului. Scopul științific și practic al geologiei este de a cunoaște structura geologică a Pământului și dezvoltarea lui în timp și spațiu; de a reconstitui istoria diferitelor procese geologice; de a determina legile de dezvoltare a diferitelor fenomene geologice; de a descoperi zăcăminte de minereuri, petrol și gaze naturale, cărbuni, materiale de construcție, sare, pietre prețioase, îngrășăminte minerale utile și alte substanțe minerale.

  Pentru rezolvarea acestor probleme se execută un complex de lucrări geologice, numite lucrări de prospecțiune, care au drept scop descoperirea zăcămintelor de substanțe minerale utile, precum și un alt complex de lucrări, numite lucrări de exploatare, care stabilesc dimensiunile corpului de minerale utile, condițiile lui de zăcământ, cantitatea de mineral util și calitatea lui în vederea extragerii lui raționale.

  Pentru înfăptuirea lucrărilor geologice în diferite regiuni ale globului pământesc se organizează expediții geologice. Acestea efectuează observații pe teren (văi, câmpii, păduri, munți, șesuri, în mări și oceane), care au drept scop stabilirea componenței stratului de roci, poziției lor în spațiu, extinderii lor ș.a. Aceste lucrări poartă denumirea de cartare geologică.

  Diversitatea problemelor de studiu a contribuit la împărțirea geologiei într-o serie de discipline, care cu timpul au devenit independente. Astfel au apărut: mineralogia (studiază minerale), petrografia (studiază rocile), cristalografia (studiază structura cristalelor din care sunt formate mineralele și rocile), geochimia (studiază compoziția chimică a globului pământesc), tectonica și geotectonica (științele despre structura Pământului, mișcările scoarței terestre, formarea munților și depresiunilor), vulcanologia (studiază acțiunea vulcanică a Pământului, formarea vulcanilor și produsele erupțiilor vulcanice), geologia istorică (studiază istoria dezvoltării geologice a Pământului și legitățile evoluției acestuia în timp și spațiu, vârsta formațiunilor geologice), stratigrafia (prezintă o ramură a geologiei istorice ce studiază succesibilitatea formării rocilor).

  Acumularea cunoștințelor geologice a început încă din timpuri străvechi, când învățații antici greci Pitagora, Herodot, Aristotel și alții au încercat să explice unele fenomene geologice ca, de exemplu, cutremurele de pământ sau erupțiile vulcanice, acțiunea apelor subterane ș.a.

  Studierea mai aprofundată rocilor și mineralelor a început, însă, în a doua jumătatea a sec. 18 – începutul sec. 19, odată cu dezvoltarea industriei capitaliste și creșterea necesarului de materie primă minerală. Primele încercări de a sistematiza datele geologice acumulate până atunci au fost făcute în Rusia de către M. V. Lomonosov.

  Cei mai de vază savanți geologi ruși și sovietici sunt N. I. Andrusov (1861-1924), A. D. Arhangelskii (1879-1940), V. A. Obrucev (1863-1956), N. M. Strahov (1900-1978) ș.a.