Eucariotele (de la cuvintele grecești ”eu” - bine, deplin și ”karyon” - nucleu) constituie un supra-regn al organismelor vii, celulele, cărora au spre deosebire de cele ale procariotelor, au nucleu bine conturat, separat de citoplasmă prin membrana sa nucleară. Materialul genetic se găsește, de regulă, în cromozomi, care sînt uniți între ei cu ajutorul unor proteine specifice numite histone. Celulele eucariotelor au mitocondrii, plastide, ribozomi și alte organe, se divid prin mitoză și prin meioză. Din eucariote fac parte ciupercile, algele (cu excepția celor verzi-albastre), plantele superioare, protozoarele și animalele superioare.

celula eucariote
arbore de eucalipt
 Eucalipt este denumirea unui gen de plante perene din familia Myrtaceae reprezentat, mai ales, prin arbori ce ating înălțimea de 150 m, au trunchiurile puternice și drepte cu scoarța galbenă, liliachie, netedă, fibroasă sau scuamoasă. În pădurile de eucalipt e multă lumină, pentru că prin coroanele acestor arbori razele trec ușor, ajungînd pînă la sol.

 Se cunosc peste 500 specii răspîndite, mai ales, în Australia, care e patria lor. Eucalipții cresc repede și la vîrsta de 10 ani ei ating înălțimea de 25 m. Întrucît evaporă intens apa, eucalipții sînt plantați pe solurile mlăștinoase pentru a le seca. Pe litoralul caucazian Mării Negre și în Crimeea se cultivă în scop decorativ peste 30 specii de eucalipt.

 Lemnul greu, tare, compact, elastic și rezistent al acestui arbore nu putrezește și nu este atacat de dăunători, de aceea se folosește la construcția de nave, poduri, vagoane, din el se fac traverse de cale ferată, se confecționează mobilă ș.a. Din frunzele și lăstarii tineri de eucalipt se extrag uleiuri eterice folosite în medicină (pentru cicatrizarea rănilor, tratarea anghinei), în parfumerie (se obțin repelenți contra țînțarilor, furnicilor) ș.a.

 Acest arbore mîndru și zvelt poate înfrumuseța orice parc, iar aroma de rășină pe care o emană frunzele lui bogate în fitocide, asanează aerul.
Gregor Mendel
Gregor Johann Mendel
(1822-1884)
 La sfârșitul sec. 17 cultivatorii de plante și crescătorii de animale încep a face experiențe pentru a stabili legile generale după care se transmit caracterele (trăsăturile specifice) de la părinți descendenți. Ei au încrucișat diferite soiuri de plante și rase de animale, au studiat descendenții hibrizilor obținuți, dar n-au izbutit să afle ce doreau, pentru că nu știau prin ce metode să facă cercetările. Cel care a stabilit legitățile transmiterii prin ereditate a caracterelor a fost eminentului savant ceh Gregor Johann Mendel.

 Mendel a făcut timp de 8 ani experiențe de încrucișare a mazării. El a ales plantele care se deosebeau printr-o pereche de caractere contrastante, dar care se păstrau la fiecare generație nouă și și-a concentrat atenția exclusiv asupra lor. Mendel a analizat descendenții câtorva generații și a calculat numărul total de plante care aveau caracterele contrastante, ce-l interesau. A cercetat 22 specii de mazăre, a analizat zeci de mii de plante după 7 perechi de caractere (culoarea roșie-purpurie și culoarea albă a florilor, semințele galbene și albe ale florilor ș.a.).

 În urma acestor experiențe Mendel a descoperit legitățile eredității. El a demonstrat că la plante caracterele există aparte, și la încrucișare ele nu se contopesc și nu dispar. Un caracter parcă dispărut reapare la generațiile următoare. Moștenirea însușirilor și caracterelor se realizează prin combinarea unor unități ereditare independente (numite mai târziu gene) care se transmit de la o generație la alta prin intermediul celulelor sexuale. Mendel a fost primul care a elaborat metoda hibrido-logică de analiză a unor însușiri și caractere ale organismului la studierea eredității. În anul 1865 Mendel a prezentat în cadrul societății naturaliștilor din Brno un raport despre cercetările sale, iar în anul 1866 l-a publicat.

 Din cauza dezvoltării  insuficiente a științelor biologice descoperirile lui Mendel nu au fost apreciate la justa lor valoare în timpul vieții lui. În anul 1900 trei botaniști (Hugo de Vries, Carl Correns și Erich von Tschermak-Seysenegg) publică independent unul de altul rezultatele cercetărilor lor făcute asupra diferitelor plante, prin care ei confirmă principalele legități descoperite de Mendel. Aceasta a fost redescoperirea legilor lui Mendel, după care au început cercetările intense asupra eredității și variabilității organismelor. A luat ființă o nouă ramură a științei - genetica.

 Gregor Mendel și-a desfășurat activitatea în orașul Brno. Acolo se află mica grădină în care și-a efectuat renumitele experiențe. Pe piața orașului în cinstea lui a fost înălțat un monument. În anul 1965 oamenii de știință au marcat solemn împlinirea a 100 de ani de la geniala descoperire a lui Mendel.
 Ierbarul este o colecție botanică de plante uscate, aranjate corect, cu gust și înzestrate cu etichete explicative. În  scopul studierii diversității de forme a organelor vegetale se alcătuiesc ierbare morfologice. În scopuri utilitare se alcătuiesc ierbare tematice, de exemplu: „Plante dăunătoare”, „Plante medicinale”. Dacă se adună plante, ce prezintă flora unui anumit ținut, atunci e vorba de un ierbar floristic. Când  plantele sunt expuse într-o anumită ordine, de exemplu, pe genuri, familii botanice, ierbarul se numește ierbar sistematic.

 Plantele pentru ierbare trebuie scoase cu ajutorul săpătorului, hârlețului sau al cuțitului,curățindu-le rădăcinile de țărână. Rizomii groși se taie cu un cuțit de-a lungul, ca ei să se poată usca mai repede. Cu același cuțit se taie și crenguțele de pe arbori și arbuști. Plantele scoase se așează într-o mapă specială de excursie, compusă din 2 foi de carton sau de placaj cu tăieturi pe la colțuri - prin ele se trece o panglică lată pentru legarea mapei și pentru ducerea ei pe umăr.

Ierbar
Ierbar

 Plantele se plasează în așa-numitele „cămăși” de uscare făcute din hârtie, între ele se pun ziare întregi împăturite în patru ca strat intermediar. Formatul hârtiei groase pentru ierbare e de 28-30 x 42-45 cm.

 Plantele se usucă într-o presă ce constă din două rame de lemn de 30 x 45 sau 35 x 50 cm, de care sunt fixate niște plase metalice. Pentru strângerea acestei prese se folosesc două curele sau un șiret. Presa poate fi executată din foi de placaj care se găuresc. Dacă la capetele acestor plăci se taie orificii dreptunghiulare prin care se poate trece o curea, se obține o mapă-presă folosită atât pentru colectarea, cât și pentru uscarea plantelor.

 Plantele pentru ierbare trebuie să aibă florile desfăcute și măcar fructe verzi. Înainte de a așeza o plantă în „cămașa” de uscare, trebuie să-i  îndreptăm cu grijă toate organele. Frunzele se așează una peste alta, punând între ele câte un strat de hârtie. Sub florile mari și gingașe se poate așterne un strat subțire de vată. Încă din câmp se complectează eticheta de ciornă care se introduce împreună cu planta în „cămașă”. Pe această etichetă se indică numărul de ordine care ține locul denumirii plantei până la determinarea acestea. Pentru standul consacrat cercetării ținutului natal sau pentru un muzeu se înscrie denumirea populară a plantei. Se menționează particularitățile mediului în care a crescut: relieful, solul, gradul de umiditate, condițiile de iluminare, caracterul răspândirii, locul de unde a fost recoltată, data, semnătura recoltatului și semnătura persoanei care a determinat-o.

 După colectare „cămașa” cu planta se depun în presă, între noi pagini de ziar. Presa strânsă în curele se aranjează într-un loc cald și bine aerisit. Nu mai rar decât odată pe zi straturile intermediare de hârtie care s-au umezit se înlocuiesc cu altele uscate, „cămășile” rămân aceleași. Planta se consideră uscată și montată bine dacă ea își păstrează forma căpătată în presă.

 Pe o foaie se montează o singură specie de plantă - într-un singur exemplar sau în mai multe. Planta se prinde de foaie cu fâșii de hârtie și clei. Denumirea științifică a speciei de plantă și familia din care face parte se află consultând determinatorul de plante. Acest lucru e mai bine să se facă până la uscarea plantei. În colțul de jos din dreapta se copie definitiv datele de pe etichetă.

 Un ierbar alcătuit corect e un exponat de preț al oricărui muzeu de studiere a ținutului natal. El ne ajută să ne cunoaștem mai bine ținutul, să-i ocrotim bogățiile vegetale și să le folosim cu chibzuință.

 Interesante sunt: ierbarul republican de la Grădina botanică a Academiei de Științe a Republicii Moldova, care numără peste 215 mii foi și ierbarul de la Muzeul Naturii de lângă Universitatea de Stat din Chișinău.
 În țara noastră cresc pe pășuni și fânețe naturale câteva mii de specii și se cultivă pe terenuri aparte peste 50 specii de ierburi furajere. Dintre ierburile multianuale (perene) se cultivă, de regulă, plante din familiile graminee și leguminoase. Dintre graminee se cultivă obsiga-nearistată, obsiga erectă, timoftica, păiușul de livadă, golomățul, zizania, ovăsciorul, pirul fără rizomi, pirul crestat, coada vulpii, iarba câmpului, floarea fânului; dintre leguminoase - trifoiul roșu, trifoiul roz, lucerna albastră, lucerna galbenă, ghizdeiul, sparceta.

Ierburi furajere


 Ierburile furajere perene se seamănă, de regulă, împreună cu alte ierburi în asolament, iar atunci când se înființează fânețe și pășuni cultivate - fără asolament. Ierburile furajere multianuale din asolamentul de câmp se folosesc timp de 1-3 ani mai ales pentru fân (și mai puțin pentru siloz și nutreț verde).

 În zona de pădure se seamănă trifoi în amestec cu timoftică, mai rar - trifoi și timoftică aparte. În zona de silvo-stepă și în regiunile puțin secetoase din zonă de stepă se seamănă, de asemenea, lucernă și sparcetă, amestecuri ale acestora cu obsigă-nearistată, păiuș de livadă, ovăscior, golomăț, pir fără rizomi. În regiunile mai secetoase se cultivă lucerna, sparceta și amestecuri ale lor cu obsigă-nearistată sau cu pir crestat.

 În asolamentele furajere ierburile multianuale sunt folosite timp de 2-6 ani, cele cultivate fără asolament- 5-7 ani și mai mult. Uneori fânețele cultivate, în deosebi pășunile cultivate, sunt folosite câteva decenii.

 O mare însemnătate au ierburile anuale, de exemplu, măzărica de primăvară, măzărichea păroasă, latirul (lintea creață), lupinul galben, seradela, trifoiul incarnat, trifoiul persan (șabdar), trifoiul mărunt, iarba de Sudan, rai-grasul anual, rapița ș.a.

 Sunt binevenite semănăturile de ierburi anuale în partea de sud a zonei de silvo-stepă, în zona de stepă și în alte regiuni secetoase sudice - ele asigură animalele cu nutreț verde și siloz, deoarece aici vara e secetă și ierburile multianuale pe câmpuri neirigate se usucă.

 Ierburile leguminoase îmbogățesc solul cu azot datorită activității bacteriilor care viețuiesc pe rădăcinile lor. Aceste ierburi sînt buni premergători pentru alte culturi.

 Spre deosebire de cereale, ierburile furajere multianuale au nevoie de mai multă umezeală (pentru formarea 1 g de substanță uscată ele consumă în medie 500-700 g de apă, cerealele - 300-500 g), de aceea ele trebuie udate. În special au nevoie de multă umezeală lucerna comună, golomățul ș.a.

 Ierburile furajere perene se seamănă în asolament cu semănători speciale, adesea sub alte culturi, norma de însămânțare micșorându-se cu 20%. O atenție deosebită se acordă lucrărilor de pregătire a solului. Solul se mărunțește și înainte de semănat se nivelează, apoi neapărat se tăvălugește, deoarece semințele de ierburi furajere sunt mici și trebuie încorporate în sol prea adânc (la 0,5-4 cm). Lucrările de îngrijire a ierburilor perene prevăd nimicirea buruienilor din pajiște. Toate ierburile furajere multianuale reacționează la introducerea îngrășămintelor minerale și la nutriția suplimentară.

 Ierburile graminee pentru fân se cosesc în perioada de înspicare, iar cele leguminoase - în perioada de îmbobocire și la începutul înfloririi; gramineele pentru făină furajeră se cosesc la începutul înspicării, iar leguminoasele - la începutul butonării. Iarba pentru sămânță  se recoltează cu ajutorul combainelor de recoltat cereale, dotate cu dispozitive speciale.
 Soiul este un grup omogen de plante create de om prin selecție. Plantele de același soi au anumite caractere comune și însușiri morfologice, fiziologice, ecologice și economice care sunt transmise prin ereditate.

soi plante

 Există soiuri locale (de selecție populară), obținute prin selecția în masă a unui număr mare de plante timp de mai mulți ani, și soiuri selecționate (denumite și soiuri ameliorate), create de savanți-selecționatori prin diferite metode de selecție. La instituțiile de cercetări științifice și la centrele de selecție se obțin soiuri cu calități și însușiri prestabilite.

 Se deosebesc trei tipuri de soiuri: soi-linie (descendența unei plante autogame obținute prin selecție individuală; are caractere uniformizate); soi-clon (descendența unei plante - cartof, pom, arbust, ș.a. obținută prin înmulțire pe cale vegetativă; este cel mai omogen soi) și soi-populație (amestec de plante, în mare măsură omogene, cu caractere asemănătoare, obținute prin selecție; din această categorie fac parte secara, meiul, răsărita ș.a.).

 Cu timpul soiurile își pierd calitățile valoroase. Totodată intensificarea producției, mecanizarea complexă, ameliorarea pământurilor și chimizarea impun cerințe tot mai sporite față de soiuri. În legătură cu aceasta este necesară o complectare și perfecționare permanentă a asortimentului existent de soiuri și, folosindu-se metodele selecției de a crea soiuri de plante agricole noi, cu o productivitate mai mare care să satisfacă toate cerințele agriculturii din diferitele regiuni ale Patriei noastre.

 I.V. Miciurin a elaborat metodele de creare a noilor soiuri de culturi agricole. El a obținut peste 300 soiuri de plante pomicole, bacifere și decorative.

 Printr-o muncă îndelungată, complicată și minuțioasă savanții-selecționatori V.S. Pustovoit, V.N. Remeslo, P.P. Luchianenco, A.P. Șehurdin, A.V. Alpatiev, M.I. Haginov au creat un șir de soiuri valoroase de plante cerealiere, legumicole ș.a. O faimă mondială și o largă răspândire a căpătat soiul de grâu de toamnă Mironovskaia 808, raionat aproape în 80 de regiuni, ținuturi și republici autonome din fosta URSS. Cu ajutorul acestui soi au fost create 40 de soiuri noi de grâu raionate. Soiurile intensive de grâu Iliciovca, Mironovkcaia jubiliară, Mironovskaia 25 dau recolte de circa 100 c la 1 ha, uneori și mai mari.

 Grâul de toamnă Bezostaia 1 - capodoperă a selecției sovietice - a fost obținut prin încrucișarea unor forme îndepărtate după originea ecologo-geografică. Însușirile soiurilor de peste hotare - înalta rezistență la polignire și boli, productivitatea sporită a spicului - sunt îmbinate armonios cu înaltele calități ale făinii și produselor de panificație coapte din ea și cu rezistența la frig, care sunt proprii soiurilor de grâu puternic din țara noastră. Multe din noile soiuri create în țara noastră se cultivă pe suprafețe mari și peste hotare, mai ales în fostele țări socialiste.

grau
Soi de grâu

 În Moldova sunt larg răspândite soiurile de grâu de toamnă: De Odessa 51, Eritrospermum 127, Obrii, Piticul; de secară de toamnă - Belta; de ovăz - de Livov 78; orz de toamnă - De Odessa 86, Iarna, Zavet 3, Ciclon; de fasole - Ștambovaia de Chișinău 1, Porumbița; de soia pentru boabe - Bucuria, De Chișinău 16, Lumina; de tomate - Eurica, Gloria, Fachel, Nistru; de castraveți - Sadco, Obelisc, De Moldova 12, Nejinschi 12, Aelita; de viță-de-vie - Cabernet, Aligote, Merlot, Coarna Neagră, Saperavi, Rara Neagră; de mere - Jonatan, Golden Delicious, Ranet Simirenco; de pere - Bir Ardanton, De Noiembrie; de prune - Vengherka de Moldova, Vengherka Jubiliară; de piersici - Jubileu de Aur, Gălbinica, Voliant; de cireșe - De Trușeni, Jabulie; de vișine - Șpanca.

 Studiind noile soiuri de plante tinerii naturaliști acordă un mare ajutor selecționatorilor. Uneori ei înșiși creează soiuri noi, care capătă apoi răspândire în agricultură.
 Din primăvară și până în toamnă pășunile și poienile poartă un vesmânt pestriț și viu colorat din covorașe albe (de romaniță), galbene (de păpădie), violet-albăstrii (de ciocul cocostârcului), zmeurii (de răscoage).

 Organele principale ale plantelor cu flori sunt: rădăcina, tulpina, frunza și floarea.

erbacee


 Rădăcina principală se dezvoltă din rădăcinița embrionară a seminței. Rădăcioarele care pornesc de la rădăcina principală se numesc rădăcini laterale. De regulă, rădăcina principală crește vertical în jos, iar rădăcinile laterale - oblic în jos sau orizontal, cu ele planta se fixează în sol. Rădăcinile care se formează pe alte organe ale plantei (pe tulpini, frunze, rizomi) se numesc rădăcini adventive. Toate rădăcinile formează sistemul radicular al plantei.

 Un rol important în viața plantei joacă și tulpina. Prin ea substanțele nutritive circulă de la rădăcină spre frunze și invers. Pe tulpină se formează frunzele și ramurile. Tulpina poate fi solitară sau cu ramificații. Tulpinile cresc în direcții diferite. Tulpina erectă crește vertical; tulpina arcuită are baza întinsă pe pământ, iar partea ei superioară crește vertical; tulpina repentă se târăște pe suprafața  solului, iar din nodurile ei se formează rădăcinile adventive; tulpina prostrată este și ea întinsă pe pământ, dar nu formează rădăcini adventive; tulpina agățătoare este foarte subțire și firavă, de aceea ca să se țină în poziție verticală și să poată îndrepta florile spre soare ea are nevoie de un suport de care și se fixează cu ajutorul cârceilor săi; tulpina volubilă se încolăcește în jurul suportului, deoarece vârful ei crește în spirală.

 Un organ foarte important al plantei e și frunza. În ea are loc fotosinteza, prin intermediul ei planta respiră și transpiră. Frunza care are un singur limb, chiar dacă el e puternic sectat, se numește frunză simplă. Frunza constituie din câțiva limbi (foliole) se numește frunză compusă. După modul de așezare pe tulpină se deosebesc frunze spiralate (dacă dintr-un nod se dezvoltă o singură frunză), frunze opuse (dintr-un nod se dezvoltă două frunze situate una în fața celeilalte) și frunze verticilate (dintr-un nod se dezvoltă trei și mai multe frunze).

 Floarea este o formațiune morfologică reprezentată printr-un lăstar modificat (metamorfozat). În ea se formează semințe, care vor da viață altor plante. O floare contă din periant (caliciu și corolă), stamine și pistil, care sunt fixate pe receptacul. După modul de așezare pe tulpină florile sunt dispuse câte una sau sunt adunate în inflorescențe - racem, spic, știulete, capitul, corimb, umbelă, paneraș.

 Unele plante erbacee, de exemplu, floarea reginei, sunt incluse în Cartea Roșie. Altele, însă, trebuie ocrotite numai în anumite localități, unde se întâlnesc rar. Ar fi foarte bine să întocmiți la școală o hartă a acestor plante erbacee și să le ocrotiți.
erbivore
Erbivore. Calul
  Erbivore (de la cuv. lat. „herba”-iarbă și „vorare”- a mânca) sunt numite animalele mamifere care se hrănesc cu plante. Ele se caracterizează prin prezența unor dinți molari cu suprafața masticatoare plată, cu proeminențe de email dur ș.a., prin dezvoltarea insuficientă a caninilor sau prin lipsa lor, prin prezența unor incisivi daltiformi și a unui intestin lung, cu cecul mare. Se deosebesc erbivore propriu-zise (caii, rinocerii, majoritatea paricopitatelor ș.a.), erbivore adaptate la hrănirea cu fructe (unii lilieci, maimuțele) și erbivore adaptate la hrănirea cu grăunțe (șoarecii și alte rozătoare).
Flora

 Pe fiece continent, în orice țară în procesul evoluției s-a format un anumit asortiment de familii, genuri și specii de plante, totalitatea cărora se numește floră (de la numele latinesc Flora - zeița florilor, primăverii și tinereții). Ea poate fi a unui anumit continent, a unei regiuni geografice, a unei țări ș.a.m.d. Pe glob nu există două zone geografice cu o floră absolut identică. Acest fapt se datorește diversității și deosebirilor care există între plantele din diferite zone. Același lucru e, de altfel, valabil și dacă am vorbi despre animale, adică despre faună. Aceste deosebiri se explică, în temei, prin varietatea climei, solurilor, rocilor, trecutului geologic, precum și prin alte cauze, de exemplu, prin izolarea geografică a diferitelor regiuni. În virtutea acestei izolări, în flora diferitelor regiuni se întâlnesc plante numeroase cu caracter endemic, adică plante care nu se întâlnesc și în alte regiuni, pe alte teritorii (vezi Endemicele).

 Între flora diferitelor regiuni, teritorii, nu există o delimitare strictă și plantele se răspândesc, migrează dintr-o regiune în alta. Uneori acest proces se desfășoară încet, treptat, alteori - foarte repede. „Călătoresc”  specii de plante - algele monocelulare, lintița-de-apă, care sunt duse de curentul de apă, ciulinii. De obicei nu migrează întreaga plantă, ci numai o parte a ei: sporii, semințele, fructele, nodozitățile ș.a.

  Pornind să cerceteze flora unei regiuni, savanții stabilesc mai întâi ce specii și genuri include ea (fac așa-numita inventariere a florei), apoi încep analiza ei - clasificarea speciilor după răspândirea lor geografică, origine ș.a. Se stabilesc legăturile dintre flora cercetată și alte tipuri de floră. Prin aceste cercetări și analize savanții continuă să descopere noi specii de plante.
 Se numesc erbicide (de la cuv.lat. „herba”-iarbă și „caedere”-a ucide) substanțele chimice care au proprietatea de a nimici buruienile. Există erbicide universale și erbicide selective. Erbicidele universale distrug toate plantele (se aplică în raioanele obiectelor industriale, de exemplu, pe aerodromuri). Erbicidele selectiv nimicesc numai buruienile, fără a aduce daune plantelor de cultură. Cele mai eficiente erbicide pentru combaterea lobodei, știrului, rapiței sălbatice din semănăturile de cereale (grâu, orz, păpușoi, mei și sorg) sunt sărurile și esterii acidului 2,4-diclorfenoxiacetic (2,4-D). Pentru buruienile anuale din legumării, livezi și vii sunt eficiente atrazina, prometrina, simazina, eradicanul ș.a. Unele din acestea, ca bunăoară, atrazina și simazina, au o post-acțiune îndelungată, de aceea pe terenurile tratate cu ele, în anul următor nu se seamănă păioase, răsărită, sfeclă de zahăr, deoarece le oprimă.

erbicidele

 Erbicidele se aplică prin prăfuire, stropire sau se introduc în sol sub formă de granule sau praf. Lucrările cu ele necesită multă prudență. Întrucât utilizarea nerațională a erbicidelor poate duce la impurificarea solului și a bazinelor de apă, poate provoca pierea plantelor și a animalelor, deregla relațiile organismelor din cadrul biocenozelor, în multe țări utilizarea lor este reglementată de lege.
 Iepure este denumirea dată unor animale din familia leporide, ordinul lagomorfe. Se cunosc circa 45 specii larg răspândite. Se disting 3 grupuri - iepuri propriu ziși (15 specii), iepuri de vizuină (15 specii) și iepuri cu blană aspră (15 specii).

iepuri

 În fosta URSS se întâlneau 4 specii de iepuri propriu ziși (iepurele comun sau iepurele-de-câmp, iepurele alb, iepurele de Manciuria și iepurele tolai) și o specie de iepure de vizuină (iepurele de vizuină european). Pe teritoriul Moldovei se întâlnește iepurele-comun, care preferă locurile deschise, trăind în câmpii, tufișuri, rariști. El se hrănește cu vegetale. Vara are blana de culoare brună-cenușie, care în timpul iernii devine mai deschisă. Iepurele este un adevărat maestru la inducerea în eroare a următorilor. Instinctul precauției îl face ca înainte de a se opri pentru popas să-și mascheze direcția drumului, încâlcindu-și urmele: ba merge înainte, ba o ia pe aceeaș urmă înapoi. Și după aceasta să mai încerce vânătorul să ghicească unde se află! De urmărire iepurele scapă făcând cercuri mari și oprindu-se din când în când ca să-l mai vadă pe cel de-l urmărește. Iepurele are o mulțime de dușmani: vulpea, buha, uliul găinilor, lupul ș.a. Deși seminția iepurească e cât se poate de vivace (femela naște de 3-4 ori pe an câte 3-7 pui), în ultimele decenii numărul de iepuri a scăzut mult. Cauzele principale sânt aplicarea în mod nechibzuit a pesticidelor în agricultură și braconajul. Puii de iepure sânt nimiciți, mai ales, în timpul secerișului (de către combaine). Deaceea se recomandă ca înainte de a începe recoltarea să se sperie sau să se alunge puii de iepuri din calea mașinilor.

fluture de california
Iepure, specie Fluture de California
  Adesea copii sau cei vârstnici găsind în pădure pui de iepure îi aduc acasă, crezând că-i salvează. Însă în condițiile de casă ei pier. Tinerii naturaliști trebuie să le explice tuturor, că în natură iepurașii nu se vor pierde. În țara noastră iepurii sălbatici sunt vânați într-un număr limitat pentru carnea și blana lor.
fluture german
Iepure, specie Fluture german
 Iepurele de vizuină european este singura specie de iepure domesticită, strămoșul a peste 60 de rase de iepuri de casă. În stare sălbatică el se mai întâlnește în sud-vestul Ucrainei, unde formează colonii. În Rusia se cresc circa 15 rase de iepuri de casă de la care se obțin pielicele, carne dietică și puf. Dintre rasele pentru carne și blană cele mai cunoscute sânt rasele de Șinșila sovietică, Uriașul sur și Uriașul alb (cântăresc câte 5-7 kg), rasele de California, de Noua Zeelandă (cântăresc 2-5 kg, în schimb cresc repede), Marderul sovietic, Negrul roșcat, Fluturele argintiu ș.a. De la iepurele de rasa Alb-pufos se obține mult puf. În Moldova se cresc, mai ales, Uriașul alb, Uriașul sur, Negriciosul brun, Șinșila sovietică și Albul pufos.

uriasul alb
Iepure, specie Uriașul Alb
 Iepurii de casă se țin în cuști  cu 1-2 etaje, podeaua cărora se execută din scândurele subțiri sau din plasă (în partea unde vor fi hrăniți).

 Cuștile se instalează, în dependență de condițiile climaterice, în curte sau în încăperi calde și uscate (iepurii sânt foarte sensibili la umezeală și la curenții de aer. Masculii adulți și femelele se țin separat unii de alții - în cuști individuale. Tineretul (câte 15-20 pui) se întreține în cuști de 2 m lungime și 1,5 m lățime.
Iepure, specie Uriașul Sur
 Iepuroaicele sânt foarte prolifice. Ele nasc de 4-5 ori pe an câte 1-14 iepurași. Aceștea, spre deosebire de puișorii iepurului-de-câmp, sânt goi și orbi. Abia la cea de-a 10-12 zi ei deschid ochii, le crește părul. Timp de 16-20 zile sânt hrăniți de iepuroaică, apoi li se dă și altă hrană.

Iepuri, specie Șinșila sovietică
 Rația iepurilor de casă trebuie să conțină diferite nutrețuri (mai ales în amestec) - verzi, suculente, grociere, combinate, concentrate, nutrețuri de origine animală, minerală, precum și vitamine, antibiotice. De exemplu, raționul zilnic de iarnă al unui iepure trebuie să conțină: 150 g sfeclă-de-zahăr sau cartofi, 100 g fân, 200-250 g de ierburi și 30 g de grăunțe. Li se dau numaidecât și crengi de salcâm, de arțar.
 De arborii din unele păduri tropicale sânt agățate niște plante care le dau acestor păduri un aspect de grădini aeriene. Aceste plante se numesc epifite (de la cuv. grecești epi - de asupra/pe și phyton - plantă). Ele nu sânt parazite cum s-ar părea la prima vedere, deoarece se nutresc independent, folosind arborii doar ca suport. Sânt epifite multe ferigi, orhidee, alge, mulți licheni, mușchi ș.a.

epifite
Epifite
 În pădurile tropicale aerul conține multă umezeală. Rădăcinele aeriene ale epifitelor prezintă un țesut poros specific. Ele, asemenea unui burete, absorb apa care apoi este transportată la organele interne ale plantei. Feriga numită „cornul cerbului” își asigură necesarul de apă în alt mod. Ea este înzestrată cu două tipuri de frunze. Unele ramificate aidoma coarnelor de cerb, atârnă liber și își îndeplinesc rolul de bază (fotosinteză). Altele se prind strâns de ramura (tulpina) plantei-”gazdă”, formând un buzunăraș, în care se acumulează apa de ploaie și rămășițele în stare de putreficație. În legătură cu aceasta cornul-cerbului se mai numește epifite cu buzunare.

orhidee
Orhidee
 Există și epifite cisternicole (reprezentanți ai familiei bromeliacee). Rozetele pe care le formează frunzele lor „cărnoase”, strâns unite la bază, se aseamănă cu niște ulciorașe. În aceste rezervoare se acumulează apa împreună cu rămășițele unor plante și animale mici și de aici bromeliaceele o extrag cu ajutorul perișorilor solzoși  de pe frunze împreună cu substanțele nutritive dizolvate în ea. Rădăcinile le servesc acestor plante doar ca „dispozitive” de fixare.

 Cum nimeresc plantele epifite pe ramurile unor arbori înalți?
 Sporii ferigilor fiind foarte mici, sânt ușor ridicați la mari înălțimi de curenții de aer. Același lucru se întâmplă și cu semințele mărunte ca praful ale orhideelor. Semințele din fructele mustoase ale unor epifite sânt răspândite de către păsări. În acest fel epifitele „cuceresc” noi și noi spații.

feriga
Feriga
 În pădurile noastre se întâlnesc licheni și mușchi epifiți. Observați și notați-vă cum se comportă ei în perioada uscată a anului. Lichenii sânt buni indicatori ai gradului de poluare a mediului. Prezența lor e semnul purității mediului înconjurător. Când lichenii manifestă semne de îmbolnăvire  (îngălbenire) sau mor - e semn că mediul respectiv este poluat.
 Entomologia (de la cuvintele grecești entomon - insectă și logos - știință), este o ramură a zoologiei care se ocupă cu studierea insectelor (clasă de animale cu peste 1 milion de specii; în Moldova se cunosc peste 10 mii). Entomologia  se împarte într-un șir de discipline științifice: entomologia generală, entomologia agricolă, entomologia silvică, entomologia veterinară și entomologia medicală.

insecte
Entomologie. Insecte

 Entomologia generală sau teoretică studiază particularitățile principale ale insectelor -  structura corpului, dezvoltarea individuală și evoluția, modul de viață, diversitatea de forme și raporturile cu mediul ambiant. Ea constituie baza științifică a disciplinelor entomologice enumerate mai sus. Disciplinele entomologice practice au menirea de a elabora pe baze științifice metode de combatere a insectelor dăunătoare și de ocrotire și răspândire a celor folositoare.

lacusta
Lăcusta. Entomologia agricolă
 Entomologia agricolă studiază insectele care dăunează plantele agricole și are ca sarcină reducerea sau evitarea pierderilor din producția culturilor agricole. Se știe că pierderile provocate de dăunători constituie la nivel global 13,8% din recolta potențială și 21,4% din cea reală, evaluându-se la suma de circa 30 miliarde de dolari. Din cauza pierderilor provocate de dăunători, omul se lipsește anual de 203,7 milioane tone de cereale, 228,4 milioane de tone de sfeclă-de-zahăr și trestie de zahăr, 23,8 milioane tone de cartofi, 23,4 milioane tone de legume, 11,3 milioane tone de fructe, citrice, struguri ș.a.


 Entomologia silvică studiază insectelele care dăunează arborii și arbuștii de pădure.

 Entomologia veterinară studiază insectelele parazitari ai animalelor.
purice
Purice. Entomologia veterinară
 Entomologia medicală are ca obiect de studiu insectele care parazitează organismul omului sau sânt transmițătoare de maladii.

plosnita
Ploșniță. Entomologia medicală




formozov
  A. N. Formozov este unul dintre cei mai de seamă zoologi și geografi sovietici. El a creat școala națională de ecologi-naturaliști, cercetările căreia se bazează nu pe sinteze „de cabinet”, ci pe materiale faptice și impresii adunate nemijlocit din natură, în timpul expedițiilor, călătoriilor, îndelungatelor observări pe câmp.

 În ceea ce privește diversitatea talentelor cu care era dăruit, A. Formozov se aseamănă cu E. Seton-Tompson, care a exercitat o puternică influență asupra formării lui ca savant. Cărțile de largă popularitate semnate de A. Formozov - „Șase zile prin păduri”, „Călăuza cititorului de urme”, „În Mongolia” ș.a., ilustrate de el însuși, joacă un rol însemnat în cultivarea dragostei și atitudinii grijulii față de natură, și de cunoașterea legilor ei. Zeci de adolescenți care în anii '30 au citit articolele lui A. Formozov în revista „Tânărul naturalist” (rus.- „Юный натуралист”) mai târziu au devenit oameni de știință.

 În timpul excursiilor pe care le făcea în anii de gimnaziu prin pădurile și câmpiile din apropierea fluviului râului Volga se constituiau bazele apreciatei „metode fermoziene” a cercetătorului-naturalist. Au urmat apoi studiile la Universitatea din Moscova, lungi expediții anuale prin toată țara.

 La Universitatea din Moscova, apoi la Institutul de geografie al AȘ a URSS profesorul A. Formozov a format o întreagă pleiadă de discipoli.

 A. Formozov a fost un maiestru neîntrecut al analizei ecologice de mare exactitate și finețe a legăturilor reciproce dintre lumea animală și mediul ei natural. Pe baza analizei minuțioase a faptelor ei făcea ample sintetizări de importanță biologică generală și geografică. Vânător pasionat, el a fost strâns legat și de cercetările cinegetice. A scris studii importante: „Învelișul de zăpadă ca factor al mediului, însemnătatea lui în viața mamiferelor și păsărilor din URSS”, „Fluctuarea numărului animalelor de vânătoare”, „Lumea animală a Kazahstanului”.
evoluția

 Prin termenul ”evoluție” (din latină evolutio - desfășurare) în biologie se înțelege procesul de dezvoltare istorică, lentă a lumii organice. În acest sens el a fost folosit pentru prima dată în anul 1762 de către naturalistul și filosoful elvețian Charles Bonnet.

 În mod schematic, tabloul evoluției vieții poate fi reprezentat în felul următor.

 Viața a apărut pe Pământ acum aproximativ 4 miliarde de ani. Până la primele organisme au fost niște substanțe proteice complexe, de forma unor picături cu aspect gelatinos - așa numitele coacervate. Aceste picături care pluteau în Oceanul Planetar primar erau capabile să crească, asimilând din mediul înconjurător diferite substanțe nutritive și divizându-se la un moment dat în picături mai mici. Dintre acestea existau un timp mai îndelungat cele care aveau o organizare mai perfectă. Treptat structura coacervatelor s-a complicat, iar la o anumită etapă s-au format nuclee și alte elemente proprii celulei vii. Așa au apărut organismele unicelulare primare.

 Pe parcursul secolelor și mileniilor structura ființelor vii, sub acțiunea selecției naturale, a devenit tot mai complicată. Unele dintre aceste organisme primare au dobândit capacitatea de a absorbi energia solară și de a construi în corpul lor, din bioxid de carbon și apă, substanțe organice. Astfel au apăru primele plante unicelulare - algele cianofite (cyanophyta).

 Alte organisme vii și-au păstrat obișnuitul mod de nutriție, dar ca hrană lor au început să le servească plantele primare. Acestea au fost primele animale.

 În continuare, din organismele unicelulare s-au dezvoltat primele organisme pluricelulare - bureții, arheociatidele (animale nevertebrate fosile), celenteratele. Lumea plantelor și lumea animalelor a devenit treptat tot mai complicată și mai variată; începe popularea uscatului.

 După diferite rămășițe de fosile (amprente, schelete pietrificate) savanții au constatat că organismele străvechi au avut o structură simplă. Ulterior ea se complică și devine tot mai asemănătoare cu structura organismelor actuale.

 Ca urmare a dezvoltării lumii organice pe Pământ au apărut plantele superioare și animalele înalt organizate. De la maimuțe antropoide fosile a provenit omul.

 Evoluția e una dintre forma de mișcare a materiei în natură. Ea are un caracter continuu și duce treptat la schimbarea cantitativă și calitativă a organismelor vii, acestea fiind supuse atât a naturii nevii, cât și a celei vii.

 Cauzele și legitățile evoluției biologice sunt studiate de teoria evoluționistă.

 Încă Empedocle, Democrit, Lucrețiu Carus și alți filosofi antici au făcut presupuneri geniale cu privire la dezvoltarea vieții. Dar au trecut încă multe secole până când știința a acumulat date suficiente pe baza cărora savanții au descoperit caracterul variabil al speciilor, iar apoi au creat teoria care explică procesul evolutiv al naturii.

 În a doua jumătate a sec. XVII și în prima jumătate al sec. XIX G. L. Buffon și E. G. Saint-Hilaire în Franța, C. Darwin în Anglia, J. W. Goethe în Germania, M. V. Lomonosov, A. I. Radișcev, A. A. Kaverznev, K. F. Rulie în Rusia și alții, au creat teoria despre variabilitatea speciilor de animale și de plante, teorie care contravenea învățăturii bisericești despre crearea acestora de către Dumnezeu și despre caracterul lor invariabil, constant. Dar acești oameni de știință nu au examinat cauzele care duc la variabilitatea organismelor.

 Prima încercare de a crea o teorie a evoluției (dezvoltării) a fost făcută de naturalistul francez J. B. Lamarck (1744 - 1829). În lucrarea sa ”Filosofia zoologiei” (1809) el a expus o teorie unitară cu privire la originea speciilor, dar nu a explicat corect forțele motrice care stau la baza dezvoltării lumii organice.

 O teorie amplă, cu adevărat științifică a evoluției a fost elaborată până la urmă de naturalistul englez Charles Darwin. Ea a fost expusă în cartea ”Originea speciilor prin seleție natură sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență” (1859). Darwin a izbutit să stabilească forțele motrice, factorii procesului evolutiv: variabilitatea indeterminată, lupta pentru existență și selecția naturală.

 Pe parcursul luptei pentru existență supraviețuiesc acele organisme care sunt mai adaptate la condițiile de viață, iar cele slabe, mai puțin adaptate sunt înlăturate din procesul de înmulțire sau pier. Datorită selecției naturale, în plante și animale, se acumulează și se asimilează schimbările ereditare și totodată apar adaptări noi (mutații).

 Lupta pentru existență și selecția naturală sunt factori de importanță primordială ai evoluției și se află în strânsă legătură reciprocă. Anume ei determină perpetuarea speciilor de organisme. În procesul evoluției crește și numărul de specii de organisme vii. Formarea de noi specii în natură constituie o importantă etapă în procesul evoluției.

 Ca urmare a procesului de evoluție se schimbă componența populațiilor, se transformă atât biocenozele, cât și biosfera în ansamblu.

 Teoria evoluționistă constituie baza biologiei progresiste contemporane, teorie ce reprezintă o sinteză dintre darwinismul clasic și ultimele descoperiri ale geneticii populațiilor.
ginkgo
Frunze de Ginkgo
 Noțiuninea „endemice” (de la cuv. Grecesc – endemos – indigen, localnic) e folosită pentru a indica speciile de plante sau de animale care ocupă pe glob un areal restrâns, adesea unic. Se deosebesc paleoendemice – specii relicte pe cale de dispariție (de exemplu arborii Ginkgo sau metasecvoia care cresc spontan doar în China centrală, peștele latemeria, întâlnit în regiunea insulelor Comore) și neoendemice – specii sau forme noi, ce apar pe teritorii recent izolate (reprezentanți ai florei și faunei Crimeii, insulelor Britanice).
Baikal
Lacul Baikal, Rusia
  Deosebit de bogate în endemice sânt regiunele, terenurile izolate din punct de vedere geografic sau ecologic – lacurile adânci, munții, insulele. Bunăoară 76% din fauna lacului Baikal o constituie speciile endemice, de exemplu, foca de Baikal, peștele-comefor, care în alte bazine acvatice nu se întâlnesc. Printre plantele endemice se enumeră pinul-de-Pițunda, jenșenul, multe specii de lalele, crini ș.a. Dintre animalele endemice sânt mai cunoscute cerbul-pătat, tigrul de Usuri, goralul (animal paricopitat de munte), unii amfibieni, unele reptile ș.a. Unele endemice pot fi aclimatizate și răspândite în alte regiuni.
elan

 Elanul este un animal mamifer imparicopitat din genul elanilor, familia cervide. Masculii ating 3 m lungime, 2.3 înălțime, au coarne mari ramificate, lățite spre capete în formă de lopeți și cântăresc 250-750 kg. Femelele sânt mai mici și lipsite de coarne. Elanul este larg răspândit în zonele de pădure și de silvostepă din țara noastră și Rusia - de la apus până la Extremul Orient și Ciucotca. El e foarte bine adaptat la iernile aspre, geroase și cu multă zăpadă: are corpul acoperit cu un păr des. Părul lung de pe partea superioară a gâtului și de pe greabăn formează o coamă, la gât îi atârnă „bărbița" - o cută de piele acoperită și ea cu păr. Coada e scurtă.

 Genul elanilor cuprinde o singură specie cu 6 subspecii, dintre care 4 trăiesc pe teritoriului fostei Uniuni Sovietice și 2 în America de Nord.

 La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 elanul devenise în țara noastră o raritate. În regiunile ei centrale el aproape că dispăruse. În anul 1919, elanul a fost luat sub ocrotirea statului. În prezent numărul de elani a atins nivelul care ne permite chiar și să îl vânăm. Arealul lui este într-o continuă lărgire. Elanul a început să-și facă apariția chiar și în centrele intens populate. La sfârșitul deceniului 6 acest animal nobil a apărut și în republica noastră. În pădurile din nordul și centrul Moldovei există în prezent vre-o 20-25 elani. Ei pot fi întâlniți câte unul sau în grupuri relativ mici. Se hrănesc cu ierburi, lăstari și frunze de copaci și arbuști, cu licheni și ciuperci. Într-o zi de vară un elan adult consumă circa 35 kg de hrană, iarna doar 12-15 kg. Elanii, mai ales, cei tineri, se tem de lupi și de urși. Cei adulți se pot apăra. Copitele lor sânt o armă groaznică. În perioada de împerechere masculii pot să atace chiar și omul, deaceea, aflîndu-ne în acest timp prin apropierea lor, trebuie să fim precauți. Se presupune că omul a încercat încă acum 4-5 mii ani să îmblânzească și să domesticească aceste animale puternice și frumoase, care cresc repede și sânt nepretențioase față de condițiile de viață. Drept mărturie pot servi, de exemplu, desenele descoperite pe niște stânci din Siberia, pe care elanule este reprezentat împreună cu animale domestice.

elani

 De ce acum nu mai întâlnim elani domestici? Probabil deaceea, că ei n-au putut concura cu vaca, porcul, oaia sau capra, de la care era mai simplu de obținut lapte, carne și lână. Printre savanții care efectuează lucrări de domesticire a elanilor (activitate necesară și de perspectivă) se enumeră și colaboratorii de la Stația experimentală agricolă din orașul Costroma, Rusia, unde au fost create o fermă de creștere a elanilor și un laborator de studiere a acestor animale.

 Îmblânzirea puilor de elan se face după o metodică specială. În primul rând li se combate chiar de la naștere simțul fricii de om, apoi li se formează calitatea de a fi ascultători, ceea ce ulterior ușurează educarea lor.

 Procesul de îmblânzile și domesticire necesită respectarea unor anumite legități biologice ale comportării animalelor. Mai întâi puiului de elan nou-născut i se consolidează așanumitul imprinting- instinctul de memorizare și urmare a primei ființe cu care vine în contact (mama lui sau omul). Treptat puiul de elan se obișnuiește cu persoana care îl îngrijește și când devine adult de acum nu se mai teme, ci se apropie îndrăzneț, așteptînd să i se deie ceva gustos - un pesmete sau puțină sare. Pentru înmulțire se aleg acei pui care s-au obișnuit mai bine cu omul, cu încăperea în care trăiesc sau cu teritoriul pe care pasc și mai ales - pui care se deosebesc printr-o productivitate sporită.

 Laptele de elan e asemănător cu frișca și e plăcut la gust. El conține 12-14% grăsimi, 9% proteine, 5,4% glucide, multe microelemente și vitamine. Întrucât are proprietăți bactericide, nu se înăcrește timp de aproape o săptămână. Se întrebuințează la tratarea unor boli gastrointestinale.

 Elanul poate fi folosit și ca animal de povară, deoarece el duce ușor încărcături de 80-120 kg, iar înhămat la sanie, poate transporta și până la 500 kg. Elanul trece ușor prin locuri înmlăștinate, greu accesibile.
elefanți

 Elefanții reprezintă o familie de mamifere din ordinul proboscidieni. Acest ordin include 2 specii: elefantul indian și elefantul african - cele mai mari mamifere care populează în prezent uscatul. Elefantul indian cântărește până la 5 t, iar elefantul african - până la 7,5 t și atinge în înălțime 3-4 m. Înfuriați și înarmați cu colții lor enormi elefanții africani prezentau în epoca Romei antice o armă dintre cele mai cumplite. În mod obișnuit însă, elefanții sunt animale pașnice și inteligente.

 O particularitate deosebită a elefanților este trompa lor (organ format în urma concreșterii nasului cu buza superioară). Ea le servește și drept „căldărușă” în care pot să ia până la 10 l de apă și drept „mână” cu care pot să ridice orice - de la un ac și până la un trunchi de copac. Elefanții au devenit din cele mai vechi timpuri ajutori ai omului în India și în alte țări din Asia de Sud-est, unde sunt folosiți la lucrări pe care le-ar executa o macara, un tractor, un automobil și, la nevoie, ca... dădacă. În special elefantul indian este un animal care se îmblânzește ușor și devine un ajutor de nădejde al omului.

 Elefanții se hrănesc cu ierburi, fructe, crengi. Hrana vegetală aspră necesită dinți tari cu o mare suprafață de masticație. Cei 2 colți masivi numiți și fildeși sunt incisivii superiori, care de obicei, au 50-100 cm lungime. Unii elefanți africani au colții cu lungimea de 4 m și cu masa de peste 100 kg. Elefanții trăiesc în cirezi de 20-100 indivizi. Ei străbat stepe, păduri, munți, trec în înot râuri, parcurgând uneori într-o zi până la 100 km. De regulă, cirezile lor sunt conduse de o femelă în vârstă. Elefanții trăiesc până la 70-80 ani.

 Întrucât din fildeșul colților de elefant se confecționau diferite podoabe și obiecte ornamentale, industriașii au nimicit fără milă aceste animale. În prezent în India au rămas circa 8 mii, iar în Africa - 350 mii de elefanți sălbatici. Elefanții sânt animale ocrotite de lege, iar elefantul indian este inclus în Cartea Roșie internațională. Un reprezentant fosil al proboscidienilor este mamutul.