dăunătorii plantelor

Sunt dăunători ai plantelor organismele care le atacă în timpul creșterii, reținându-le dezvoltarea, micșorându-le recolta și înrăutățindu-le calitatea. Uneori ei provoacă chiar pieirea plantelor.

 Plantele sunt vătămate de multe insecte, unii acarieni, de fitonematode, rozătoare ș. a. Insectele dăunătoare consumă într-un an o cantitate de produse alimentare care ar putea servi ca hrană pentru 450 milioane de oameni.

 Se disting dăunători ai livezilor, dăunători ai viilor, dăunători ai culturilor de câmp și legumicole, dăunători ai pădurilor ș. a.

 Dintre dăunătorii livezilor fac parte viermele-merelor, țigărarul, diferite specii de molii, păduchele-de-San-Hose, păduchele-cenușiu-al-prunului, curculionidele, viermele-cireșelor ș. a.

 Plantațiilor de viță-de-vie le aduc mari daune fluturii din familia tortricide ș. a. Culturile de câmp sunt atacate în masă de gândacul-ghebos, gărgărița-(rățișoara)-sfeclei-și-a-porumbului, de viermii-sârmă și de afide (păduchi-de-frunze); culturile legumicole - de buha verzei (insectă cunoscută și sub numele de viermele-căpăținilor-de-varză), gărgărița-mazărei, coropișiniță, de gândacul-de-Colorado.

 Multe aspecte din viața complicată a insectelor rămân încă necunoscute. Multe observații importante asupra insectelor dăunătoare ați putea face și voi, tineri naturaliști, pe lotul experimental școlar, precum și în timpul excursiilor în livezi și păduri. Observați ce insecte dăunătoare se întâlnesc în locurile ce le vizitați, ce plante atacă ele și ce pagube pricinuiesc. Adunați colecții de aceste insecte, aflați cum se numesc ele. Faceți observații asupra modului de viață al insectelor în natură și în insectare (lădițe). Sunt interesante și variate insectele ce se întâlnesc în pădure, mai ales, în perioada de la sfârșitul primăverii și până la începutul verii. În timpul excursiilor veți putea studia diferite grupuri biologice de insecte dăunătoare (dăunători ai frunzelor, mugurilor și lăstarilor, tulpinii și ramurilor, fructelor și semințelor) și modul lor de viață.

 Combaterea dăunătorilor plantelor se face prin metode fizice, chimice și biologice.

Dăunătorii plantelor de cultură


gărgărița-mazărei
Gărgărița-mazărei


molia mazării
Molia mazării

gărgărița sfeclei
Gărgărița sfeclei


fluturele auriu
Fluturele auriu

viermele-merelor
Viermele-merelor (fluture)


gândacul-de-colorado
Gândacul-de-Colorado


albilița verzei
Albilița Verzei


inelarul
Inelarul
echilibrul ecologic

În natură speciile de plante și animale nu se repartizează la întâmplare: ele formează întotdeauna anumite complexe relativ constante, numite comunități. Aceste comunități există în natură numai datorită faptului, că între ele și mediul ambiant există o anumită armonie, bazată pe schimbul permanent de materie (substanțe nutritive) și energie (lumină solară, căldură). Atâta timp cât aceasta din urmă favorizează viața de toate zilele a plantelor, animalelor și microorganismelor, între ele se menține un echilibru stabil, numit echilibru ecologic: din mediu organismele își i-au atâta hrană de câtă au nevoie, iar mediul asigură existența atâtor vietăți, câte îi permite capacitatea sa.

 În afară de aceasta, stabilitatea unei populații sau biocenoze, depinde și de corelațiile dintre indivizii înșiși. Dacă lupta dintre aceștia (intra- sau interspecifică)  e redusă până la minimum (nișele ecologice nu se suprapun), dacă paraziții sau bolile nu atacă organismele, și dacă în cele din urmă mutațiile dintr-o populație, nu deviază de la normă, echilibrul intern dintr-un sistem ecologic rămâne stabil în timp și în spațiu, în caz contrar apare dezechilibrul. Aruncarea în ape (lacuri, iazuri, râuri, mări, oceane), pe sol sau în atmosferă a reziduurilor industriale duce la poluarea mediului înconjurător, la otrăvirea organismelor vii. Multe dintre ele dispar cu totul, altele se îmbolnăvesc, declanșând astfel schimbări foarte nefavorabile în cadrul populațiilor sau  al biocenozei. Poluarea mediului ambiant poate cauza și dezechilibrul global al biosferei.

 Natura vie și-a stabilit ea însăși echilibrul. Oamenii, intervenind, dereglează acest echilibru, adesea în defavoarea lor. În delta Dunării au fost nimiciți pelicanii, care sunt niște mâncăi de pește. Rezultatul acestei acțiuni nechibzuite a fost surpinzător: peștele din fluviu a început să piară. S-a constatat că pelicanii, ca și orișicare animale de pradă, cum sunt, de exemplu, lupii sau leii, nimicesc în primul rând cei mai indolenți specimeni - în cazul nostru peștii slabi, bătrâni sau bolnavi.

 Sanitarii naturii au dispărut, dar bolile au rămas, s-au răspândit și ca rezultat a început epidemia în masă. Și atunci oamenii au fost nevoiți să aducă aici pelicani de prin grădinile zoologice.

 Mari dereglări ale echilibrului ecologic provoacă tăiatul necontrolat, neplanificat, anti-ecologic al pădurilor: se înrăutățesc brusc condițiile de viață ale animalelor, se schimbă spre rău regimul de apă din sol, se încep eroziunile solurilor, alunecările de teren, terenurile împădurite pot să devină pustiuri, așa cum s-a întâmplat acum câteva zeci de mii de ani în urmă cu Sahara. Un exemplu clasic de dezastru neprevăzut este menționat de Friedrich Engels. Tăind pădurile de pe versantele munților, locuitorii Mesopotamiei au distrus zonele de reținere a umezelii și ca urmare, fluviile, ce alimentau acele țări, s-au împotmolit. Doborând pădurea, oamenii s-au condamnat singuri la foame.

 În Republica Moldova a crescut intensitatea proceselor de eroziune a solurilor și a alunecărilor de teren, anume de aceea că în ultimele 300 de ani suprafața ei acoperită cu păduri s-a micșorat de 4 ori. Eroziunile și alunecările de teren, la rândul lor, reduc considerabil roada la hectar sau scot din uz pe un timp foarte îndelungat mari terenuri agricole.

 La fel apar dereglări în natură, în cazurile când vânatul sau pescuitul, colectarea pomușoarelor și ciupercilor sau a plantelor medicinale din păduri sunt necontrolate.

 Factorii antropogeni negativi, despre care numai ce am vorbit, pot provoca astfel de schimbări în natura înconjurătoare, încât omenirea poate să se afle într-o bună zi în fața unei catastrofe ecologice globale. Iată de ce în zilele noastre răsună din ce în ce mai tare voci de avertizare: ”Fiți mai atent cu natura!”.
ecologia

Fiecare organism trăiește într-un anumit mediu natural. Pe parcursul multor milioane de ani de dezvoltare a planetei strămoșii lui s-au adaptat la o anumită ambianță de climă, sol, temperatură și umiditate a aerului, salinitate a apei, plante, animale. Ei și-au format modul de nutriție caracteristice, sisteme de protecție contra condițiilor nefavorabile ș.a.

 Aspectul exterior al plantelor și animalelor, funcțiile anumitor organe corespund unor anumite condiții de viață. Copitele calului, măgarului, antilopei sunt adaptate la alergare rapidă pe teren deschis, cu sol bătătorit, dur. Copitele caprelor-negre, caprelor-alpine - la sărituri și la mersul pe stânci. Copitele elanului și renului se pot desface mărindu-și suprafața de sprijin și animalul, ca și cum ar fi înzestrat cu schiuri, se deplasează ușor pe mlaștină sau pe zăpadă adâncă.

 Forma fuzelată pe care o au peștii, broaștele țestoase marine, balenele, este dictată de legile hidrodinamicii, le ajută acestor animale să înoate repede. Aripile păsărilor, insectelor, liliecilor au fost timp de sute de mii de ani perfecționate de natură în conformitate cu legile aerodinamicii.

 Toate organele interne și externe, inclusiv cele de semnalizare, orientare, descoperire a hranei, de atac și apărare sunt în funcție de condițiile concrete în care trăiește organismul, de modul său de viață. Cu cât o specie poate să reacționeze mai repede la condițiile variabile și poate să se adapteze la ele, cu atât ea este mai viabilă, cu atât mai multe șanse are de a rezista concurenței altor specii.

 Adaptându-se la condițiile mediului înconjurător organismele la rândul lor, acționează asupra acestor condiții, și adesea într-o măsură foarte mare. În procesul de fotosinteză plantele purifică aerul: cu oxigenul pe care îl elimină ele, respiră animalele și alte organisme. Rădăcinile plantelor secretă acizi, care dizolvă substanțele minerale, ceea ce accelerează procesul de distrugere și dezagregare a rocilor și deformare a solului (solificarea rocilor).

 În locurile de creștere plantele reglează circulația apei, reținînd necesarul în sol și asigurând evaporarea surplusului lor în atmosferă ș.a.m.d. În ansamblu, o comunitate complexă de plante și animale (biocenoză), legate de un anumit teritoriu pe care trăiesc (biotop) formează o asociație echilibrată și în permanentă interacțiune numită ecosistem sau biogeocenoză. Ecosistemul e o dovadă a unității dintre tot ce este viu și neviu pe Pămînt.

 Inter-relațiile dintre diferite organisme și mediul în care trăiesc ele au fost numite în anul 1866 de către biologul german E. Haeckel inter-relații ecologice (de la cuvântul grecesc oikos - casă, locuință), iar știința care le studiază - ecologie. Ea folosește realizările geneticii, chimiei, biochimiei, ciberneticii, fiziologiei, geografiei, fizicii, pedologiei, sociologiei, filosofiei. Ecologia acumulează fapte, le studiază, le analizează și explică legăturile și legitățile existente în natură. Aceste cunoștințe sunt necesare pentru înțelegerea schimbărilor care se produc în natură sub influența activității economice a omului și pentru rezolvarea problemelor legate de păstrarea și sporirea bogățiilor naturii.

 În prezent nici un domeniu al activității umane - fie el spiritual sau economic - nu se poate dezvolta normal fără cunoașterea legilor și legităților ecologice. Avaria care a avut loc în anul 1986 la centrala atomoelectrică de la Cernobâl demonstrează cât de mare este în zilele noastre importanța echilibrului ecologic și că la menținerea lui trebuie să-și aducă prinosul toți oamenii - și mic și mare. Dereglarea doar a unei singurei verigi din lanțul ecologic poate duce la schimbări dintre cele mai neașteptate, ireversibile în natură. Astfel, combaterea țânțarilor din unele bazine de apă a avut ca urmare dispariția inexplicabilă la început a unor specii de pești valoroși. Apoi s-a constatat că larvele de țânțari erau hrana principală a puietului acestor pești.

 Fără o apreciere ecologică precisă a unei anumite regiuni nu poate fi realizată aclimatizarea sau raionarea animalelor și plantelor agricole.

 Cultura plantelor, silvicultura, păstrarea recoltei obținute depind de cunoașterea ecologiei dăunătorilor și de elaborarea unor măsuri adecvate de combatere a acestora.

 Reușita unei vânători sau chiar a întregii ramuri cinegetice (vânătorești) este legată de variațiile numărului de animale și de cauzele care le determină, de cunoașterea ecologiei fiecărei specii.

 Combaterea surselor naturale de boli infecțioase, a transmițătorilor și gazdelor acestora se bazează pe studierea complexelor interdependente existente în focarele de boală.

 Pescuitul (pești, moluște, crustacee), precum și recoltarea algelor se planifică pe baza cunoașterii productivității bazinelor respective. Cunoștințele acumulate de ecologie cu privire la legitățile dezvoltării plantelor și animalelor, la modul lor de viață și la relațiile existente între ele permite elaborarea unor prognoze biologice pe baza cărora se poate organiza dirijarea justă a activității economice a omului.
charles darwin

Marele naturalist englez C. Darwin (1809 - 1882) este întemeietorul teoriei despre evoluție, al teoriei despre originea care, după cum a arătat V. I. Lenin, ”a așezat biologia pe o bază pe deplin științifică”.

 În prezent privim ca ceva firesc faptul că natura nu a încremenit în formele ei primare, că speciile de plante și animale nu sunt veșnice, ci se schimbă, evoluează. Până la Darwin însă chiar și savanții, cu excepția naturalistului francez J. B. Lamarck și a altora, foarte puțini la număr, considerau că toate plantele și animalele sunt în totalitatea lor neschimbată și există așa din momentul creării lor de către Dumnezeu, iar dacă și se înregistrează, totuși, anumite schimbări ele nu au un caracter legic.

 La momentul absolvirii universității din Cambridge nici Darwin nu vedea vre-un fel de contradicție între știință și religie. În anii de studenție, mânat de dragostea pentru zoologie și botanică, și fiind un bun sportiv și un excelent vânător, el a consacrat mult timp excursiilor prin Anglia. Pasiunea lui cea mare, era crearea a tot felul de colecții și sistematizarea materialului colectat.

 La vârsta de 23 ani, Darwin întreprinde pe corabia ”Beagle” o călătorie în jurul lumii care a durat aproape 5 ani. Dacă nu ar fi fost această călătorie, probabil că n-ar fi fost nici marele Darwin, creatorul teoriei evoluționiste. Fără mulțimea de impresii, fără masa enormă de material faptic proaspăt, pe care l-a adunat și analizat tânărul savant, nici mintea sa genială nu ar fi putu să formeze noua viziune care a produs o cotitură în știință. Deosebit de puternic l-au impresionat pe Darwin călătoriile prin America de Sud și pe insulele arhipelagului Galapagos.

 Pe baza impresiilor din această călătorie, Darwin a scris cartea ”Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe corabia Beagle” (1839), care nu numai e de mare folos pentru tinerii naturalișțti, dar și se citește ca o excelentă creație artistică.

 Dar înainte de a trage concluziile de bază, Darwin a lucrat mult și perseverent: el a prelucrat materiale, le-a analizat, le-a comparat. A scris 3 lucrări importante de geologie, dintre care o valoare deosebită o au cercetarea asupra formării recifelor coraliere, lucrările sale de zoologie.

 Lucrarea sa principală ”Originea speciilor prin selecție naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență” a văzut lumina tiparului abia în anul 1859. Darwin își dădea seama că noua sa teorie va avea de înfruntat multe critici, de aceea a pregătit cu cea mai mare minuțiozitate materialul pentru demonstrarea ei. A consacrat acestui scop 17 ani de muncă încordată. începând cu anul 1842 când a făcut prima schiță a teoriei evoluției. ”Animalele domesticite și plantele cultivate” (1868) și ”Originea omului și selecția sexuală” (1871), alte 2 lucrări fundamentale complectau și dezvoltau teoria evoluționistă.
fata pădurii

Fata Pădurii este un demon ce atrage bărbații tineri în codru, unde îi ucide. Ea are doua înfățișări: când li se arată prima dată flăcăilor, este o femeie tânără și foarte frumoasă, înaltă, cu mijlocul subțire, ochii mari și negri ce sclipesc în noapte, sprâncene arcuite, fața albă, obrajii rumeni și părul lung și negru. După ce victima este vrăjita de frumusețea ei, Fata Pădurii se schimbă într-un monstru hidos și înfricoșător, îl omoară pe băiat și îi mănâncă inima. Ea apare doar noaptea și nu iese vreodată din pădure, deci nu atacă satele oamenilor, ci doar pe cei care trec prin codru.

fata pădurii transformare
 Acest monstru reprezintă o probă a maturității pentru băieții pe cale să devină bărbați: descoperirea dragostei. Amenințarea fatală a demonului îl avertizează pe flăcău despre faptul că dragostea poate avea și o față periculoasă, pe lângă cea frumoasă. Fata Pădurii are și un corespondent masculin în mitologia dacă, Zburătorul, care se arată tinerelor fete, care însa nu este la fel de periculos. Folclorul românesc păstrează încă o serie de superstiții legate de Fata Pădurii, cum ar fi să nu fluieri sau să cânți noaptea în pădure și să nu adormi lângă focul aprins.

 Fata Pădurii este fiica Mumei Pădurii si a Păduroiului. Parinții săi se dușmănesc unul pe altul și nici ea nu îi iubește, fiind în conflict cu amândoi. Ea a furat de la mama sa vraja prin care își ia infățișarea frumoasă, înșelătoare, iar de la tatăl său a furat iedera magică, cu care își prinde și își imobilizează victimele. Demonul nu mănâncă inimile celor pe care îi omoară doar ca pe un trofeu, ci are nevoie de ele pentru că vraja furată de la Muma Pădurii s-o poată schimba într-o femeie tânără.