Procesul de distrugere a stratului de sol fertil prin acțiunea apei sau a vântului se numește eroziunea solului. Ea se produce pretutindeni unde apa de ploaie sau cea provenită din topirea zăpezii se scurge pe pantă, unde solul este supus acțiunii vântului. Eroziunea cauzată de apă se produce atunci, când apele înmoaie și spală solul, fapt care are urmare formarea râpelor.

 Eroziunea cauzată de vânt (eroziunea eoliană) constă în spulberarea solului. Vântul puternic înalță în aer particulele de sol, producând adesea așa-numitele furtuni de praf sau furtuni negre. Eroziunea este deosebit de răspândită pe pământurile din zonele de stepă și silvo-stepă. În țara noastră este supus eroziunii de apă un teritoriu de 200 mln ha. Peste 100 mln ha sunt supuse eroziunii eoliene. Deosebit de devastatoare este eroziunea în regiunile aride cu vânturi puternice și soluri afânate, pe terenurile agricole unde covorul vegetal e rar sau lipsește.

alunecări teren
Alunecări de teren
   Eroziunea solului are urmări deosebit de grave mai ales pentru solurile din republica noastră, unde suprafața terenurilor arabile supuse eroziunii constituie 729 mii ha, adică aproape jumătate din suprafața totală a terenurilor arabile. Combaterea eroziunii necesită aplicarea unui întreg complex de măsuri care cer cheltuieli de milioane de lei. Însă aceste cheltuieli sunt inevitabile, deoarece pământul este acela care ne hrănește.

 Eroziunea solului provoacă daune mari economiei naționale: reduce fertilitatea solului, vatămă semănăturile, formând râpe, îngreunează prelucrarea terenurilor agricole, distruge căile de comunicație, drumurile și construcțiile hidrotehnice, înnămolește râurile și alte bazine de apă. Știința și practica demonstrează că e cu mult mai ușor de a preveni eroziunea, decât de a-i înlătura consecințele. În țara noastră combaterea eroziunii cauzate de apă și de vânt este considerată una dintre cele mai importante sarcini de stat. Pentru diverse zone ale țării au fost elaborate metode științific fundamentate de combatere a eroziunii solurilor sub forma unui complex de măsuri organizatorice și economice agrotehnice, de ameliorări silvice, ținându-se cont de specificul acestor zone.

 În acțiunile de prevenirii a spălării și suflării solurilor o mare importanță o au fâșiile silvice de protecție a câmpurilor și solurilor, precum și plantațiile-tampon formate din plante multianuale și sădite pe terenurile supuse mai intens eroziunii. Pe pante aratul se va face de-a lungul ei.

 În regiunile muntoase se aplică metode agrotehnice speciale de combatere a eroziunii: câmpurile în pantă sunt aranjate sub formă de terase săpându-se și canale care reglează scurgerea apelor.

 Un mare ajutor la combaterea eroziunii solurilor îl pot aduce și tinerii naturaliști, membrii ocolurilor  silvice prin plantarea arborilor și arbuștilor în râpe, vâlcele, pe nisipuri și pe alte sectoare de teren supuse eroziunii. Pământul trebuie prețuit și gospodărit cu pricepere, păstrându-i și sporindu-i fertilitatea.

jean henri fabre
Jean-Henri Fabre (1823-1915)
  „Sunt biolog” - obișnuia să spună despre sine entomologul francez de faimă mondială Jean-Henri Fabre. Dacă era numit entomolog, el se supăra și răspundea: „Eu sunt naturalist… și pe mine mă interesează viața în toate formele ei de manifestare și nu numai insectele”.

  În copilărie Jean-Henri putea să cutreiere pășunea pentru a urmări călătoria unui gândăcel ore întregi. După mulți ani Fabre scria: „Cât mă țin minte, gândacii, albinele și fluturii au fost mereu bucuria mea. Elitrele cărăbușilor și aripile mahonului mă încântau...”.

  Devenind învățător la țară, Fabre continua să adune colecții, să facă schițe după natură. Odată când a făcut cu elevii săi o excursie în afara orașului, aceștia i-au arătat niște albini-ziditoare și l-au învățat să sugă cu paiul miere din scorbura lor. Vrând să cunoască mai în de aproape viața acestor albini, Fabre a citit tot ce a putut găsi despre ele în cărțile de pe atunci. Se poate spune că de la această întâmplare Fabre și-a început calea anevoioasă de entomolog.

  Pe lângă cele 10 volume de „Amintiri entomologice”, în care a povestit despre migăloasele sale observări făcute în natură, Fabre a scris pentru copii și numeroase manuale dintre cele mai pasionante. O moștenire de aur a devenit cartea lui „Viața insectelor”, în care el povestește amănunțit despre insectele insectelor și despre comportarea lor. Această carte a fost editată în multe limbi ale lumii și reeditată de numeroase ori. Mii de biologi și-au ales profesia sub înrâurirea ei.

  Recunoașterea și gloria l-au găsit pe Fabre când el avea peste 80 ani. Muncitor neobosit, el a fost înzestrat cu numeroase talente: desena bine după natură plante și insecte, scria versuri și muzică. Cărțile lui și-au păstrat valoarea până în prezent și se citesc cu mare interes, pentru că toate cele observate au fost descrise nu numai cu o exactitate științifică, dar și cu un farmec poetic. Contemporanii săi l-au supranumit „Homer al insectelor” și „Poet al științei”.

  Există mai multe metode de combatere a insectelor dăunătoare. În grădină se pot folosi brâiele-capcană, inelele lipicioase, diferite capcane cu lumină.

capcană lipicoasă insecte
Capcană lipicoasă pentru insecte

  Brâiele-capcană sunt deosebit de eficiente la combaterea viermelui-merelor. Înainte de împupire sau de iernare, el se târăște pe tulpina pomului în căutarea unei crăpături potrivite. Dând de o bucată de sac, de hârtie, de cârpă sau de rogojină cu care este înfășurată aceasta la tulpină, el intră în ea ca în adăpost fără să-și dea seama că aceasta e o capcană. De regulă, brâiele-capcană, care de aproximativ 14-16 cm, se aplică la mijlocul tulpinii, la pomii bătrâni ele se pot aplica și la baza crengilor groase. Brâiele-capcană trebuie controlate peste 5-6 zile.

  Un procedeu bun de nimicire a dăunătorilor din livezi sunt și inelele lipicioase. Cleiul „prinzător” îl puteți prepara și de sine stătător. Pentru aceasta luați ulei de floarea soarelui sau de păpușoi și amestecați-l cu colofoniu în proporția de 1:2. Amestecul obținut fierbeți-l timp de 30-40 minute la un foc domol, apoi lăsați-l să se răcească. După răcire cleiul e gata. Acum luați o hârtie groasă, impermeabilă de 5-6 cm lățime, ungeți-o cu clei și înfășurați-o pe tulpina pomului.

  În loc de hârtie se poate folosi pelicula e polietilenă: insectelor le va veni greu să se deplaseze pe suprafața ei lunecoasă și de aceea ele se vor aduna în cutele formate. Inelele cleioase și pelicula vă vor ajuta să scăpați de cotarul-verde-al-pomilor, de gărgărița-mugurilor, de omizile-păroase-ale-stejarului și de mulți alți dăunători.

  Uneori pentru nimicirea insectelor vătămătoare se folosesc și capcane speciale cu lumină. Ele se atârnă noaptea în livezi, în timpul zborului în masă al insectelor, dar nu vă sfătuim să le folosiți în permanență, deoarece în ele nimeresc și multe insecte folositoare.

  Larvele gândacului-pocnitor, numite și viermi-sârmă, pot fi prinse cu mănunchiuri de iarbă obișnuită, sub care uneori se ascund și peste 50 de larve și unde pot fi ușor nimicite.
  Insecticide (din limba latină „insecta” – insectă și „caedere” – a ucide) se numesc substanțele chimice toxice folosite pentru combaterea insectelor dăunătoare. După acțiunea lor ele se împart în insecticide intestinale, de contact, fumigante, cu acțiune sistematică. Insecticidele intestinale (bunăoară, unii compuși ai arsenului, fluorului) ajung în stomacul insectelor împreună cu hrana. Insecticidele de contact (de exemplu, preparatele organofosforice) pătrund în corpul insectelor prin tegumente. Insecticidele fumigante (clorpicrina, brommetilul ș.a.) - prin căile respiratorii. Cele cu acțiune sistematică, numite și insecticide inter-vegetale (metilmercaptofosul, fosfamida), se acumulează în țesuturile plantelor și distrug insectele care se hrănesc cu seva acestor plante.

insecticide


  Insecticidele se aplică sub formă de praf, soluție, aerosol și de nade otrăvitoare.

  Întrucât majoritatea insecticidelor sunt toxice nu numai pentru insectele dăunătoare, dar și pentru insectele folositoare și alte animale, precum și pentru om, în timpul aplicării lor se vor respecta cu mare strictețe toate regulile indicate în instrucția care le însoțește.
izvor
Izvor
  În Moldova, unde rezervele de apă dulci sunt mai mici decât în alte republici, fiecare izvor e o comoară. La noi în țară 28 de obiecte acvatice sunt considerate monumente ale naturii, printre care și izvorul din Onițcani (raionul Criuleni), izvorul din Hîrjauca (raionul Călărași), izvorul din Cotova (raionul Drochia). Izvorul e fir de apă care iese la suprafața Pământului; apariția unui izvor se datorește activității erozive sau tectonice, exercitate asupra rocilor ce acoperă pânzele de apă. De obicei, izvoarele se clasifică după particularitățile geologice ale regiunii respective (izvoare ascendente, descendente, arteziene), după durata curgerii (permanente, periodice, intermitente), după compoziția chimică a apei (dulci, sărate, minerale, radioactive), după temperatură (reci, termale). Sunt izvoare peste tot - la Rașcov și la Scumpia, la Risipeni și la Jeloboc, la Tabăra și la Boșcana – curg ele, izvoarele fără oprire, despletindu-și cu murmur lin șuvoaiele odrăslite de om și croind calea spre oameni. La Hagimus există izvorul lui Suvorov, la Vălcineț – izvorul lui Ștefan cel Mare, la Dolna – izvorul Zamfirei, la Donici – izvorul Stăncii. Există un izvor și la Recea, raionul Rîșcani. El se numește izvorul lui Eminescu. Lângă acesta sunt încrustate versurile: „Ce șoptești așa de tainic, tu, izvor de cânturi dulci!”. Oamenii au dat și satelor în care trăiesc nume învăluite de poezia izvorului: Izvoreni, Izvoare, Izvorașe.