Eucariotele (de la cuvintele grecești ”eu” - bine, deplin și ”karyon” - nucleu) constituie un supra-regn al organismelor vii, celulele, cărora au spre deosebire de cele ale procariotelor, au nucleu bine conturat, separat de citoplasmă prin membrana sa nucleară. Materialul genetic se găsește, de regulă, în cromozomi, care sînt uniți între ei cu ajutorul unor proteine specifice numite histone. Celulele eucariotelor au mitocondrii, plastide, ribozomi și alte organe, se divid prin mitoză și prin meioză. Din eucariote fac parte ciupercile, algele (cu excepția celor verzi-albastre), plantele superioare, protozoarele și animalele superioare.

celula eucariote
arbore de eucalipt
 Eucalipt este denumirea unui gen de plante perene din familia Myrtaceae reprezentat, mai ales, prin arbori ce ating înălțimea de 150 m, au trunchiurile puternice și drepte cu scoarța galbenă, liliachie, netedă, fibroasă sau scuamoasă. În pădurile de eucalipt e multă lumină, pentru că prin coroanele acestor arbori razele trec ușor, ajungînd pînă la sol.

 Se cunosc peste 500 specii răspîndite, mai ales, în Australia, care e patria lor. Eucalipții cresc repede și la vîrsta de 10 ani ei ating înălțimea de 25 m. Întrucît evaporă intens apa, eucalipții sînt plantați pe solurile mlăștinoase pentru a le seca. Pe litoralul caucazian Mării Negre și în Crimeea se cultivă în scop decorativ peste 30 specii de eucalipt.

 Lemnul greu, tare, compact, elastic și rezistent al acestui arbore nu putrezește și nu este atacat de dăunători, de aceea se folosește la construcția de nave, poduri, vagoane, din el se fac traverse de cale ferată, se confecționează mobilă ș.a. Din frunzele și lăstarii tineri de eucalipt se extrag uleiuri eterice folosite în medicină (pentru cicatrizarea rănilor, tratarea anghinei), în parfumerie (se obțin repelenți contra țînțarilor, furnicilor) ș.a.

 Acest arbore mîndru și zvelt poate înfrumuseța orice parc, iar aroma de rășină pe care o emană frunzele lui bogate în fitocide, asanează aerul.
Gregor Mendel
Gregor Johann Mendel
(1822-1884)
 La sfârșitul sec. 17 cultivatorii de plante și crescătorii de animale încep a face experiențe pentru a stabili legile generale după care se transmit caracterele (trăsăturile specifice) de la părinți descendenți. Ei au încrucișat diferite soiuri de plante și rase de animale, au studiat descendenții hibrizilor obținuți, dar n-au izbutit să afle ce doreau, pentru că nu știau prin ce metode să facă cercetările. Cel care a stabilit legitățile transmiterii prin ereditate a caracterelor a fost eminentului savant ceh Gregor Johann Mendel.

 Mendel a făcut timp de 8 ani experiențe de încrucișare a mazării. El a ales plantele care se deosebeau printr-o pereche de caractere contrastante, dar care se păstrau la fiecare generație nouă și și-a concentrat atenția exclusiv asupra lor. Mendel a analizat descendenții câtorva generații și a calculat numărul total de plante care aveau caracterele contrastante, ce-l interesau. A cercetat 22 specii de mazăre, a analizat zeci de mii de plante după 7 perechi de caractere (culoarea roșie-purpurie și culoarea albă a florilor, semințele galbene și albe ale florilor ș.a.).

 În urma acestor experiențe Mendel a descoperit legitățile eredității. El a demonstrat că la plante caracterele există aparte, și la încrucișare ele nu se contopesc și nu dispar. Un caracter parcă dispărut reapare la generațiile următoare. Moștenirea însușirilor și caracterelor se realizează prin combinarea unor unități ereditare independente (numite mai târziu gene) care se transmit de la o generație la alta prin intermediul celulelor sexuale. Mendel a fost primul care a elaborat metoda hibrido-logică de analiză a unor însușiri și caractere ale organismului la studierea eredității. În anul 1865 Mendel a prezentat în cadrul societății naturaliștilor din Brno un raport despre cercetările sale, iar în anul 1866 l-a publicat.

 Din cauza dezvoltării  insuficiente a științelor biologice descoperirile lui Mendel nu au fost apreciate la justa lor valoare în timpul vieții lui. În anul 1900 trei botaniști (Hugo de Vries, Carl Correns și Erich von Tschermak-Seysenegg) publică independent unul de altul rezultatele cercetărilor lor făcute asupra diferitelor plante, prin care ei confirmă principalele legități descoperite de Mendel. Aceasta a fost redescoperirea legilor lui Mendel, după care au început cercetările intense asupra eredității și variabilității organismelor. A luat ființă o nouă ramură a științei - genetica.

 Gregor Mendel și-a desfășurat activitatea în orașul Brno. Acolo se află mica grădină în care și-a efectuat renumitele experiențe. Pe piața orașului în cinstea lui a fost înălțat un monument. În anul 1965 oamenii de știință au marcat solemn împlinirea a 100 de ani de la geniala descoperire a lui Mendel.
 Ierbarul este o colecție botanică de plante uscate, aranjate corect, cu gust și înzestrate cu etichete explicative. În  scopul studierii diversității de forme a organelor vegetale se alcătuiesc ierbare morfologice. În scopuri utilitare se alcătuiesc ierbare tematice, de exemplu: „Plante dăunătoare”, „Plante medicinale”. Dacă se adună plante, ce prezintă flora unui anumit ținut, atunci e vorba de un ierbar floristic. Când  plantele sunt expuse într-o anumită ordine, de exemplu, pe genuri, familii botanice, ierbarul se numește ierbar sistematic.

 Plantele pentru ierbare trebuie scoase cu ajutorul săpătorului, hârlețului sau al cuțitului,curățindu-le rădăcinile de țărână. Rizomii groși se taie cu un cuțit de-a lungul, ca ei să se poată usca mai repede. Cu același cuțit se taie și crenguțele de pe arbori și arbuști. Plantele scoase se așează într-o mapă specială de excursie, compusă din 2 foi de carton sau de placaj cu tăieturi pe la colțuri - prin ele se trece o panglică lată pentru legarea mapei și pentru ducerea ei pe umăr.

Ierbar
Ierbar

 Plantele se plasează în așa-numitele „cămăși” de uscare făcute din hârtie, între ele se pun ziare întregi împăturite în patru ca strat intermediar. Formatul hârtiei groase pentru ierbare e de 28-30 x 42-45 cm.

 Plantele se usucă într-o presă ce constă din două rame de lemn de 30 x 45 sau 35 x 50 cm, de care sunt fixate niște plase metalice. Pentru strângerea acestei prese se folosesc două curele sau un șiret. Presa poate fi executată din foi de placaj care se găuresc. Dacă la capetele acestor plăci se taie orificii dreptunghiulare prin care se poate trece o curea, se obține o mapă-presă folosită atât pentru colectarea, cât și pentru uscarea plantelor.

 Plantele pentru ierbare trebuie să aibă florile desfăcute și măcar fructe verzi. Înainte de a așeza o plantă în „cămașa” de uscare, trebuie să-i  îndreptăm cu grijă toate organele. Frunzele se așează una peste alta, punând între ele câte un strat de hârtie. Sub florile mari și gingașe se poate așterne un strat subțire de vată. Încă din câmp se complectează eticheta de ciornă care se introduce împreună cu planta în „cămașă”. Pe această etichetă se indică numărul de ordine care ține locul denumirii plantei până la determinarea acestea. Pentru standul consacrat cercetării ținutului natal sau pentru un muzeu se înscrie denumirea populară a plantei. Se menționează particularitățile mediului în care a crescut: relieful, solul, gradul de umiditate, condițiile de iluminare, caracterul răspândirii, locul de unde a fost recoltată, data, semnătura recoltatului și semnătura persoanei care a determinat-o.

 După colectare „cămașa” cu planta se depun în presă, între noi pagini de ziar. Presa strânsă în curele se aranjează într-un loc cald și bine aerisit. Nu mai rar decât odată pe zi straturile intermediare de hârtie care s-au umezit se înlocuiesc cu altele uscate, „cămășile” rămân aceleași. Planta se consideră uscată și montată bine dacă ea își păstrează forma căpătată în presă.

 Pe o foaie se montează o singură specie de plantă - într-un singur exemplar sau în mai multe. Planta se prinde de foaie cu fâșii de hârtie și clei. Denumirea științifică a speciei de plantă și familia din care face parte se află consultând determinatorul de plante. Acest lucru e mai bine să se facă până la uscarea plantei. În colțul de jos din dreapta se copie definitiv datele de pe etichetă.

 Un ierbar alcătuit corect e un exponat de preț al oricărui muzeu de studiere a ținutului natal. El ne ajută să ne cunoaștem mai bine ținutul, să-i ocrotim bogățiile vegetale și să le folosim cu chibzuință.

 Interesante sunt: ierbarul republican de la Grădina botanică a Academiei de Științe a Republicii Moldova, care numără peste 215 mii foi și ierbarul de la Muzeul Naturii de lângă Universitatea de Stat din Chișinău.
 În țara noastră cresc pe pășuni și fânețe naturale câteva mii de specii și se cultivă pe terenuri aparte peste 50 specii de ierburi furajere. Dintre ierburile multianuale (perene) se cultivă, de regulă, plante din familiile graminee și leguminoase. Dintre graminee se cultivă obsiga-nearistată, obsiga erectă, timoftica, păiușul de livadă, golomățul, zizania, ovăsciorul, pirul fără rizomi, pirul crestat, coada vulpii, iarba câmpului, floarea fânului; dintre leguminoase - trifoiul roșu, trifoiul roz, lucerna albastră, lucerna galbenă, ghizdeiul, sparceta.

Ierburi furajere


 Ierburile furajere perene se seamănă, de regulă, împreună cu alte ierburi în asolament, iar atunci când se înființează fânețe și pășuni cultivate - fără asolament. Ierburile furajere multianuale din asolamentul de câmp se folosesc timp de 1-3 ani mai ales pentru fân (și mai puțin pentru siloz și nutreț verde).

 În zona de pădure se seamănă trifoi în amestec cu timoftică, mai rar - trifoi și timoftică aparte. În zona de silvo-stepă și în regiunile puțin secetoase din zonă de stepă se seamănă, de asemenea, lucernă și sparcetă, amestecuri ale acestora cu obsigă-nearistată, păiuș de livadă, ovăscior, golomăț, pir fără rizomi. În regiunile mai secetoase se cultivă lucerna, sparceta și amestecuri ale lor cu obsigă-nearistată sau cu pir crestat.

 În asolamentele furajere ierburile multianuale sunt folosite timp de 2-6 ani, cele cultivate fără asolament- 5-7 ani și mai mult. Uneori fânețele cultivate, în deosebi pășunile cultivate, sunt folosite câteva decenii.

 O mare însemnătate au ierburile anuale, de exemplu, măzărica de primăvară, măzărichea păroasă, latirul (lintea creață), lupinul galben, seradela, trifoiul incarnat, trifoiul persan (șabdar), trifoiul mărunt, iarba de Sudan, rai-grasul anual, rapița ș.a.

 Sunt binevenite semănăturile de ierburi anuale în partea de sud a zonei de silvo-stepă, în zona de stepă și în alte regiuni secetoase sudice - ele asigură animalele cu nutreț verde și siloz, deoarece aici vara e secetă și ierburile multianuale pe câmpuri neirigate se usucă.

 Ierburile leguminoase îmbogățesc solul cu azot datorită activității bacteriilor care viețuiesc pe rădăcinile lor. Aceste ierburi sînt buni premergători pentru alte culturi.

 Spre deosebire de cereale, ierburile furajere multianuale au nevoie de mai multă umezeală (pentru formarea 1 g de substanță uscată ele consumă în medie 500-700 g de apă, cerealele - 300-500 g), de aceea ele trebuie udate. În special au nevoie de multă umezeală lucerna comună, golomățul ș.a.

 Ierburile furajere perene se seamănă în asolament cu semănători speciale, adesea sub alte culturi, norma de însămânțare micșorându-se cu 20%. O atenție deosebită se acordă lucrărilor de pregătire a solului. Solul se mărunțește și înainte de semănat se nivelează, apoi neapărat se tăvălugește, deoarece semințele de ierburi furajere sunt mici și trebuie încorporate în sol prea adânc (la 0,5-4 cm). Lucrările de îngrijire a ierburilor perene prevăd nimicirea buruienilor din pajiște. Toate ierburile furajere multianuale reacționează la introducerea îngrășămintelor minerale și la nutriția suplimentară.

 Ierburile graminee pentru fân se cosesc în perioada de înspicare, iar cele leguminoase - în perioada de îmbobocire și la începutul înfloririi; gramineele pentru făină furajeră se cosesc la începutul înspicării, iar leguminoasele - la începutul butonării. Iarba pentru sămânță  se recoltează cu ajutorul combainelor de recoltat cereale, dotate cu dispozitive speciale.