Chiroptere
  Există pe Pământ mamifere care s-au adaptat să zboare ca păsările sau ca fluturii. Membrele lor anterioare, părțile laterale ale corpului și membrele posterioare sunt unite printr-o membrană pieloasă elastică. Acest ansamblu se aseamănă cu o aripă. Animalele cu asemenea caractere sunt grupate în ordinul chiroptere, compus din două subordine - mega-chiroptere și micro-chiroptere. Ultimele sunt numite și lilieci.

 Se cunosc circa 1000 de specii de chiroptere. Mega-chiropterele (150 specii) sunt răspândite, mai ales, în regiunile tropicale și subtropicale din emisfera de Est.

Rinolofidul mare (sau Liliacul mare cu potcoavă)
 În regiunea fostei URSS se întâlnesc 41 specii - reprezentanți ai micro-chiropterelor. În Moldova au fost identificate 18 specii de lilieci, care aparțin familiilor rinolofide și vespertilionide. Sunt mai răspândite nictalul roșcat, rinolofidul mic, liliacul târziu ș.a.

Nictalul roșu
 Liliecii se adăpostesc în diferite crăpături ale caselor, în scorburi, în cavitățile din stânci, în peșteri. De obicei, trăiesc în colonii formate din câteva zeci sau sute de de indivizi, alții preferă singurătatea. Liliecii se hrănesc cu insecte, dar printre ei există și adevărați răpitori hematofagi (se hrănesc cu sânge) și ihtiofagi (cu pește). La vânătoare pornesc noaptea sau în amurg, prada o descoperă cu ajutorul ecolocației ultrasonice și tot cu ajutorul ei se orientează în spațiu. Liliecii emit sunete, care depășesc pragul auditiv al urechii umane, prind cu urechile lor enorme undele reflectate, detectând în felul acesta prada sau obstacolul. Au vederea slab dezvoltată, în schimb au auzul și simțul tactil bine dezvoltate.

 Liliecii trăiesc în medie 20 ani. Femela naște, de obicei, o dată pe an, câte 1-2 puișori.

 Nimicind insectele hematofage și dăunătorii plantelor forestiere, liliecii aduc mari foloase omului. Ei ocupă cu plăcere căsuțele-scorburi atârnate special pentru dânșii. În acest fel primăvara când vă pregătiți să întâlniți păsările călătoare nu uitați să construiți căsuțe și pentru lilieci. Cinci specii de lilieci au fost incluse în Cartea roșie a fostei URSS, iar două (nictalul gigantic și rinolofidul mare) - în Cartea roșie a Moldovei.

 Luați sub protecție locurile în care știți că trăiesc sau iernează liliecii și ocrotiți-le ca pe niște monumente ale naturii.
chlorella
Clorela
 Clorelă este denumirea unui gen de alge verzi monocelulare. Au formă sferoidală sau elipsoidală, cu un diametru de 15 nanometri și pot și văzute numai la microscop. Se cunosc circa 20 specii de clorelă. În republica noastră se întâlnesc 4 specii. Clorela trăiește în apele dulci și marine, precum și în sol. Ea se înmulțește și crește repede, producând o cantitate mare de biomasă. În procesul de fotosinteză clorela absoarbe de 4-5 ori mai multă energie solară decât plantele cu flori, eliminând o cantitate de oxigen ce depășește propria masă. Clorela poate depozita în organismul său de la 8 până la 88% de proteine, 4-85% de grăsimi și 5-37% de glucide. În Japonia clorela se cultivă în bazine de apă artificiale.

 În stare uscată ea se întrebuințează ca hrană pentru păsări, vite și pești. Se consideră că pe viitor clorela va fi folosită și în alimentația omului însă toate cercetările făcute până în momentul actual încă nu ne permit să o facem.

 În ultimele decenii, în legătură cu exploatarea spațiului cosmic, clorela este studiată intens. S-a dovedit, că ea poate servi drept sursă de oxigen în nava cosmică, precum și în alte spații închise. Se întrebuințează clorela și pentru epurarea biologică a apelor reziduale.
 Cartoful este o plantă ierboasă tuberculiferă perenă din familia solanacee. Se cultivă, ca planta anuală: ciclul vital are loc de la încolțirea tuberculilor materni până la dezvoltarea tuberculilor noi. Tuberculii de cartofi sunt un produs alimentar important. Ei conțin toate substanțele nutritive necesare organismului omului. Cartofii sunt și un nutreț valoros pentru vite, iar vrejurile sunt bune pentru însilozare. Din tuberculi se obține amidon, melasă, glucoză, alcool etilic și alte produse. Deșeurile de la prelucrarea cartofilor, de asemenea, servesc drept nutreț pentru animale.

Cartofi

 Patria cartofului este America de Sud. În Europa a fost adus la sfârșitul sec.16, iar în Rusia au început să-l cultive la începutul sec.18. În prezent cartoful se cultivă aproape în toate zonele, chiar și după cercul polar și în regiunile alpine. După suprafețele cultivate și după producția totală de cartofi în perioada sovietică țara noastră ocupa primul loc în lume. Pe cele mai mari suprafețe, el se cultiva în Zona ne-cernoziomică, în Pribaltica, Bielorusia și Ucraina. În funcție de soi tufa de cartof are de la 3-5 până la 10-12 tulpini. Pe partea subterană a tulpinii, din mugurii laterali, se dezvoltă stolonii - lăstari subterani, la vârful cărora se formează tuberculii tineri. Tuberculul reprezintă partea îngroșată a stolonilor subterani. Sistemul radicular al cartofului este fasciculat și se răspândește mai mult în stratul superficial al solului; unele rădăcini pot pătrunde până la o adâncime de 70-80 cm.

fazele dezvoltării a cartofilor
Fazele dezvoltării a cartofilor
 Cartoful nu rezistă nici la cele mai mici înghețuri. Preferă solurile ușoare și afânate. Cei mai buni premergători ai cartofului sunt cerealele, păstăioasele. Pentru o creștere și dezvoltare normală, cartoful are nevoie de o cantitate mai mare de substanțe nutritive decât alte culturi de câmp. El necesită multe îngrășăminte cu azot și potasiu, băligar.

planta de cartof
Planta cartofului
 În funcție de tipul de sol și condițiile climatice tuberculii se sădesc în rânduri pe un teren neted sau în brazde. Înainte de sădire solul se afânează și se îngrașă. Adâncimea de plantare variază între 6 și 12 cm, în dependență de fertilitatea solului. Distanța dintre tuberculi este de 30-40 cm, iar spațiul dintre rânduri - de 60-70 cm. În dependență de calitatea materialului săditor, particularitățile de soi, condițiile pedoclimatice, nivelul agrotehnicii și numărul de tufe la 1 ha variază de la 40 până la 55 mii.

tufa inflorita a cartofului
Floarea plantei de cartof
 Odată cu tuberculii în sol se introduc îngrășăminte minerale granulate. Lucrările de întreținere a semănăturilor sunt boronirea, afânarea solului dintre rânduri, mușuroitul, îngrășarea suplimentară, combaterea bolilor și dăunătorilor.

 În perioada de vegetație solul dintre rânduri se lucrează de 2-3 ori; se fac 2-3 mușuroiri, introducându-se de fiecare dată îngrășăminte minerale. Pentru ca tuberculii să se păstreze mai bine, ei trebuie recoltați în termene strict determinate pentru zona dată și soiul respectiv.

 Gospodăriile fruntașe obțin în medie câte 200-350 c/ha.

 Soiuri raionate și de perspectivă mai răspândite:

 timpurii
  • Gloria 'N' D Sc 1988
  • Ostara X 1981
semi-timpurii
  • Semenic R 17 O 1976
  • Sucevița R 12 O 1982
  • Adretta D A 1978
  • Koretta D A 1989
  • Anosta 'N' NL Sc 1989
  • Concorde 'N' NL Sc 1989
  • Timate 'N' NL Sc 1991

semi-târzii
  • Cașin R 17 O 1991
  • Mureșan R 17 O 1984
  • Super R 17 O 1979
  • Nicola 'N' D A 1985
  • Roxy 'N' D Sc 1988
  • Sante 'N' NL Sc 1989
  • Desiree X 1965
 târzii
  • Manuela D A 1976
  • Eba NL Sc 1973
  • Procura 'N' NL Sc 1976

 Carpologia (de la grec.- „karpos” - fruct și „logos” - știință) este o ramură a morfologiei plantelor, care se ocupă cu studiul fructelor și al semințelor.

fructe
Fructe
 În cadrul cercetării fructelor și a semințelor se ține cont atât de indicii morfologici (originea fructelor, structura tegumentului seminței și pericarpului), cât și de factorii ecologici, deoarece expresia biologică a indicilor morfologici denotă ecologia lor.

 Unul dintre factorii principali ai morfogenezei fructelor este modul de răspândire, de aceea odată cu descrierea morfologică se va elucida și importanța biologică a diversității fructelor.

Semințele diferitelor fructe
 Carpologia studiază și clasificarea fructelor. Există diverse clasificări. La clasificarea morfologică se ține cont de consistența pericarpului (fructe suculente sau uscate) și de numărul de semințe (fructe cu una sau cu mai multe semințe).

 Fructele și semințele se studiază și cu scopul de a pune în evidență direcția lor de dezvoltare în procesul de evoluție.

 În Moldova au căpătat dezvoltare cercetările anatomice și electronomicroscopie ale fructelor suculente și argumentarea gigantismului fructelor. Din 1952 aceste cercetări au fost conduse de profesorul B. Matienco, membru-corespondent al Academiei de Științe a Moldovei.
carnivor lup
Lupul
 Carnivore - ordin de mamifere. Aproape că nu există nici un alt ordin de mamifere care cuprinde animale atât de variate ca formă și dimensiuni. De la nevăstuică ce are 11 cm lungime și cântărește 100 g până la urs, ce atinge 3 m lungime și cântărește până la 700 kg sau până la impozantul leu - regele animalelor.

lei vanatoare
Leii la vânătoare
 Aceste animale au, însă și un șir de trăsături comune: membrele, de regulă, pentadactile, la unele specii - tetradactile, cu ghiare bine dezvoltate; dinții incisivi mici, caninii - lungi și servesc pentru a apuca hrana, carnasierii (molarii) adaptați pentru a tăia și nu pentru a o măcina. Trăiesc solitar sau în grupuri. Duc un mod de viață activ în amurg sau noaptea. De regulă, carnivorele sunt animale răpitoare (se hrănesc cu carne); există, însă, și specii omnivore (mănâncă de toate).
carnivore ursi in lupta
Lupta urșilor

jderi
Jder
 Se cunosc circa 235 specii, răspândite pe tot globul pământesc, cu excepția Antarctidei și Australiei (aici unele au fost aclimatizate). Pe teritoriul fostei URSS se întâlnesc 43 specii (inclusiv 2 aclimatizate - ursul spălător și nurca americană). În Moldova  trăiesc 13 specii (de exemplu, vulpea, vidra, jderii), reprezentanți ai familiilor canide, mustelide și felide.


 Multe specii de carnivore sunt folositoare (au blană valoroasă, distrug insecte și rozătoare dăunătoare). Unele se află pe cale de dispariție și sunt incluse în Cartea roșie a Moldovei. Carnivore se numesc și animalele din alte grupuri sistematice, dar care se hrănesc cu carne.