crustacee

 Printre diversitatea de animale artropode se deosebesc reprezentanții clasei, numite crustacee. Savanții cunosc în prezent peste 30 mii de specii de crustacee. Unele, de exemplu, răcușorul bombat sau, cum i se mai spune, răcușorul de baltă, întîlnit după ploaie, în băltoace nu-și schimbă aspectul de 200 mln ani.

artemia salina
Artemia salina

 Crustaceele se întîlnesc pretutindeni - în mări și oceane, lacuri arctice, pe lunci, în nisipul de pe plajă și chiar în locuințele oamenilor. Ele s-au adaptat atît la diferite grade de salinitate a apei, cît și la diferite temperaturi și componențe gazoase ale apei. Pînă și în cel mai sărat golf de pe planeta noastră - golful Kara Bogaz Gol trăiește răcușorul artemia (Artemia Salina).

 Crustaceele au corpul de la zecimi de mm pînă la 80 cm lungime, de diferite forme, constituit din cap, torace și abdomen - tot acoperit cu o crustă chitinoasă. Pe măsura creșterii aceasta este înlocuită prin alta, de dimensiuni mai mari. Pe cap sînt situate antenele și antenulele ce le servesc drept organe de miros, tactile și de percepere a compoziției chimice a apei. O pereche de mandibule mărunțesc hrana, iar două perechi de maxile - o filtrează. Majoritatea crustaceelor sînt înzestrate cu ochi compuși, constituiți din fațere (numărul cărora ajunge la unele pînă la 3 mii). Segmentele toracale și cele abdominale sînt înzestrate cu membre, ce-i servesc organismului pentru deplasare. Crustaceele au diferite culori, unele își schimbă culoarea după cea a substratului pe care trăiesc. Unele crustacee aleargă, altele înoată, se tîrîie. Există și specii care duc un mod de viață sedentar, fixindu-se de diferite obiecte subacvatice. Din acestea fac parte ghindele de mare, scoicuțele rățuște, ele au corpul acoperit de o crustă calcaroasă. Crustaceele care alcătuiesc planctonul marin (90%) se hrănesc cu alge minuscule. Unele, de exemplu, racul de rîu, langusta, homarul, crabii, sunt răpitoare. Mulți reprezentanți sunt saprotrofi, adică se hrănesc cu substanțe organice în stare de putrefacție. Există și răcușori paraziți, de exemplu, unele copepode parazitează pe cetaceele mistacocete. Crustaceele au o durată de viață diferită. Unele (ceripedele) trăiesc pînă la 7 ani, altele (amfipodele sau lătăușii) - pînă la 30 ani. Sunt organisme unisexuate. Fecundarea - externă. Femelele își depun ouăle în apă (la speciile de dimensiuni  mari ouăle sunt asemănătoare cu icrele de pești). Numărul de ouă variază de la o specie la alta: langusta depune 1,5 mln.,femela racului de rîu - 600 mln.

crab negru
Crab negru de Caraibe

 Crustaceele joacă un rol colosal în natură. Cele marine servesc drept hrană pentru pești, balene, moluște, păsări acvatice. Unele crustacee se cresc la întreprinderi speciale și se folosesc apoi pentru hrănirea peștilor. Multe specii sunt comestibile. În vederea lărgirii arealului multor dintre acestea se efectuează lucrări de aclimatizare.

 În perioada existenței a RSS Moldovenești, în apele limanului Cuciurgan a fost întrodusă o specie de crevetă dulcicolă din Extremul Orient, care numai în primul an de viață a dat 8 generații de puiet. Pentru a spori numărul racilor de rîu (o specie comestibilă valoroasă) are mare importanță ocrotirea locurilor, unde aceștea își depun ouăle. Un mare ajutor la păstrearea apei rîului în stare curată îl aduceau membrii patrulei albastre. Ei urmăreau ca în rîuri să nu nimerească apele reziduale, principalii poluanți, care nimiceau fauna acvatică.

corali

 Atolii solitari, împrăștiați în imensitatea oceanului, recifii de coral, ce se intind sute de kilometri pe litoralul nord-estic al Australiei, arhipelaguri de insule, cum ar fi, bunăoară, arhipelagul Fiji - toate constituie rezultatul activității vitale a unor organisme acvatice numite corali sau polipi coralieri. Primul savant care i-a studiat mai detaliat a fost Charles Darwin. Polipii coralieri vii (fac parte din încrengătura celenteratelor) par o miraculoasă și multicoloră pădure submersă. Unii se ramifică în mod ciudat, alții au o formă rotundă cu fisuri ce seamănă cu circumvoluțiile creierului. Majoritatea trăiesc în colonii. Fiecare polip se fixează cu „talpa” de substrat; la capătul opus al corpului se află „gura” și tentaculele. Construcțiile coraliere se răspîndesc pînă la 1 km în adîncimea apelor; în ele se aciuează alte vietăți acvatice - pești, răcușori.

 Coralii ce i-ați văzut, probabil, în muzee nu sînt altceva decît scheletele calcaroase ale acestor animale. Anume din ele, pe măsura creșterii, se formează atoliii.

 După tipul simetriei radiale polipii coralieri se împart în octocoralieri (polipi cu 8 raze) și hexacoralieri (polipi cu 6 raze). Din octocoralieri fac parte coralul sau mărgeanul nobil (roșu), pana de mare, din scheletul cărora pe timpuri se confecționau podoabe. Unii polipi din acest grup își construiesc un schelet cornos (de exemplu, gorgonaria).

 Din hexacoralieri fac parte actiniile, numite și „flori” de mare. Ele se deosebesc prin capacitatea de a trăi în simbioză cu alte animale, bunăoară cu racul diogen. Actinia se fixează pe carapacea racului sau crabului și „călătorește”, apărîndu-și „gazda” de dușmani cu ajutorul unor celule cu venin (nematociste) și hrănindu-se cu resturile de la „masa” racului.

 Se cunosc circa 6000 specii de corali ce populează mai ales mările calde.
ernest seton tompson

 „Am cunoscut chinurile setei și am hotărît să sap o fîntînă ca din ea să poată bea și alții” - cu aceste cuvinte pline de înțelepciune cunoscutul naturalist și scriitor E.Seton-Tompson și-a prefațat cartea „Micii sălbatici” - o carte despre viața și peripețiile a doi băieți prin pădurile canadiene. Seton-Tompson a vrut să povestească în ea tineretului lucruri de primă importanță despre natură sălbatică, despre viața amerindelor (indienii din America).

 E.Seton-Tompson s-a născut în Anglia, dar aproape toată viaa a trăit în pădurile și preriile din Canada și SUA. El a îndrăgit din copilărie natura (pădurea, animalele, păsările), încercînd să descifreze singur, prin cunoaștere nemijlocită, tainele pădurii, să învețe să distingă păsările, căutînd și găsind cu greu vre-o carte despre animale, deoarece părinții nu-i puteau da bani pentru cărți. A devenit desenator de animale, meserie în care a avut multe reușite.

 Faima însă și-o datorează povestirilor și cărților sale despre animale. Nimeni pînă la el n-a vorbit desre animale atît de plastic și de realist, cu o cunoaștere atît de profundă a modului lor de viață. De fapt el a fost printre primii (alături de Jean Henri Fabre) care a atras atenția savanților asupra necesității de a studia în detalii comportamentul animalelor. Personalitatea sa reunea organic mai multe talente - de scriitor, pictor și savant. Natura îi oferea teme pentru creație. Și-a ilustrat singur toate cărțile.

 În calitate de savant, Seton-Tompson este cunoscut mai puțin de publicul larg, deși a fost unul dintre cei mai mari zoologi ai lumii. Lucrarea sa principală este „Viața animalelor sălbatice” în mai multe volume.

 În țara noastră cărțile și culegirile de povestiri ale lui E.Seton-Tompson au fost editate de peste 100 ori. Cele mai cunoscute sînt: „Animale-eroi”, „Povestiri despre animale”, „Domino”, „Rolf în pădure”, „Micii sălbatici”, „Viața mea” ș.a.

 Cărțile lui Seton-Tompson au altoit multor sute de milioane de oameni dragostea de natură, au contribuit și contribuie la formarea conștiinței ecologice atît de necesare pentru rezolvarea unei dintre cele mai importante probleme ale contemporanității - protecția mediului înconjurător.
animale domestice


 Creșterea animalelor sau sectorul zootehnic este ramura agriculturii care ne oferă produse alimentare - lapte, carne, ouă, materii prime pentru industrie (lînă, pei, blănuri ș.a.), precum și animale de tracțiune - cai, măgari, catîri, cămile. Unele produse și deșeuri de la creșterea animalelor se folosesc ca nutrețuri (laptele degresat, făina de oase), altele - la obținerea unor preparate medicamentoase (de exemplu, fierea), iar băligarul e folosit ca îngrășămînt organic.

oile
Oi
 Creșterea animalelor a apărut în antichitate odată cu îmblînzirea și domesticirea animalelor sălbatice (vezi Originea animalelor domestice).

 Mii de ani omul a ales cele mai bune animale, le-a creat condiții favorabile de întreținere, ceea ce a dus la modificarea structurii și la sporirea productivității lor.

 Treptat apar diferite ramuri ale sectorului zootehnic - vităritul, oieritul, avicultura, apicultura, cunicultura, sericicultura, piscicultura ș.a.

albine
Apicultor

 În diferite colțuri ale globului pămîntesc au fost obținute rase de animale agricole, adaptate la condițiile climatice locale.

 Știința care studiază creșterea, întreținerea și valorificarea rațională a animalelor agricole se numește zootehnie. Ea constituie baza teoretică a sectorului zootehnic. În URSS de problemele zootehniei se ocupa peste 240 instituții decercetări științifice. Savanții acordau un mare ajutor practic crescătorilor de animale la organizarea muncii de selecție a animalelor, la elaborarea metodelor tehnologice progresiste de oragnizare pe bază induastrială a producției sectorului zootehnic.

 În țara noastră de-a lungul perioadei sovietice se acorda o mare atenție dezvoltării continuie a creșterii animalelor agricole. La ferme și complexele agroindustriale lucrau specialiști calificați, ce posedau bine profesia și o iubeau cu adevărat.
bovine
Fermă de vaci
 De studierea comportamentului animalelor sălbatice și al celor domestice se ocupă o ramură specială a zoologiei - etologia care literalmente înseamnă „știința despre caracterul, firea animalelor” (de la cuv. grecești „etos”- caracter și „logos” - știință). Ca direcție de cercetare științifică independentă etologia există de circa 50 de ani.

leii in lupta
Lupta leilor

 Comportamentul animalelor, după cum au stabilit savanții, e un proces complicat, dirijat de sistemul nervos central. Creierul animalelor cu organizație superioară, cum este, de exemplu, cel al gorilei, cimpanzeului are 5-10 miliarde de celule nervoase (neuroni); sistemul nervos central al insectelor - de 4*5 ori mai puține. Dar și în primul caz, și în al doilea aceste „aparate” funcționează foarte bine. Cu ajutorul lor animalele se orientează, „se descurcă” în diferite situații în care le pune viața.

ursi panda
Mama ursa panda și puiul ei
 Etologii consideră că un șir de comportamente ale animalelor sînt determinate de cauze ereditare (genetice), altele sînt formate în procesul vieții, al contactului cu mediul înconjurător.

 Comportamentul determinat de cauze genetice se manifestă spontan, fără formarea în prealabil a unor deprinderi speciale și se vădește imediat după naștere; un pui de mamifer găsește repede mamelonul mamei și începe să sugă. Cînd crește mai mare și nimerește în împrejurări neobișnuite el simte instinctiv primejdia, frica și ca urmare se pitulește, se maschează, „contopindu-se” cu mediul ambiant. În primele zile de viață puii își memorizează hrănitorii și apărătorii, indeferent dacă e vorba de mama lor sau de om. În continuare ei vor manifesta instinctul de urmare a unui obiect aflat în mișcare.

Migrarea păsărilor
 Păsările au imprimate genetic capacitatea de a se orienta în spațiu și de a găsi fără greș direcția pe care trebuie să  o urmeze în timpul zborului de migrație. Moștenitorilor parcă li se transmite prin ereditate „un calendar anual, o busolă, o hartă și un ceasornic”. Iată de ce în timpul  migrațiilor de primăvară și a celor de toamnă păsările urmează cu strictețe anumite traseie. Graurii, de exemplu, zboară fără abatere din Europa Centrală în Spania. Cuculiformele zboară pe de asupra Mării Mediterane spre țărmurile Africii. Mica pasăre cîntătoare slvia de grădină migrează de fiecare dată din Europa peste Marea Mediterană în Iran și în Siria.

 Comportamentul poate fi individual și de grup.

 Animalele, care trăiescîn tume, haite sau stoluri (de exemplu, antilopa saiga, lupii, multe păsări) manifestă așa-numitul comportament de grup (sau gregar). Comportamentul individual este manifestat de obicei, de animale solitare sau de o pereche familială. Astfel uriașul de pădure - elanul - umblă, de regulă, singur sau în grupuri doar din cîțiva indivizi.

 Fiecare pereche, fiecare individ aparte își are un teritoriu pe care îl apără. Cîntecul păsărilor pe care îl ascultăm cu atîta admirație nu ne este adresat nouă, ci altor păsări de aceeaș specie. Prin anumite cîntece sau elemente de cîntec ele anunță că teritoriul respectiv își are stăpîn, că este ocupat. Dacă vre-un mascul, în ciuda prevenirilor, încearcă totuși să pătrundă pe un teritoriu străin, stăpînul îl atacă numaidecît și, de regulă, îl silește să bată în retragere. Sînt aspecte ale așa-numitului comportament comunicativ.

pasarile in dans
Dansul păsărilor
 Animalelor care trăiesc în grup le vine mai ușor să descopere primejdia, deoarece căpătenia grupului stă mereu de veghe. În grup se poate crește și educa cu mai multă ușurință generația tînără, pe această cale puii se obișnuiesc mai repede cu mediul înconjurător. Lopătarii și pinguiinii își adună puii în așa-numite creșe, aflate sub supravegherea unor indivizi maturi. Conducător al unei comunități de animale (turmă, haită, stol) e mereu animalul cel mai puternic și cel mai experimentat, capabil astfel să mențină ordinea între animalele subordonate. Faptul e caracteristic și pentru maimuțe, lupi, mistreți, zimbri ș.a.

 În mod obișnuit turma întreagă este împărțită pe ranguri, împărțire care amintește grafic structura unei piramide (numită piramida rangurilor) în vîrful căreia se află căpetenia, pe treapta următoare - animale destul de puternice, dar care cel puțin pentru un moment nu întrunesc calitățile animalului, dominant, iar pe ultima - animalele slabe, bătrîne și puii. Împărțirea aceasta e un element al adaptării organismelor la condițiile de existență. Căpetenie (animal dominant) poate fi nu numaidecît un mascul. La lupi, de exemplu, haita este condusă de o femelă. Aici contează nu sexul, ci experiența, forța, „priceperea” de a-i asigura grupului condus o capacitate maximă de adaptare la mediu, de asigurare a condițiilor necesare pentru perpetuarea speciei.

turma cai
Turma de cai
 Și multe din animalele domestice (caii, porcii, păsările) își păstrează acest tip de relații. Deaceea în turmă e întodeauna o ordine strictă, animalele mai slabe se subordinează celor mai puternice, pentru nesupunere animalul superior în rang sau căpetenia aplică pedeapsa cuvenită. Chiar și în grădina zoologică, la împărțirea hranei maimuțele subordonate așteaptă ca primele să-și ia hrana maimuțele superioare în rang.

 Animalele apreciază situația din mediu cu ajutorul organelor văzului, auzului, mirosului, organelor tactile, prin contact direct. Pe această cale ele pot stabili, de exemplu, și faptul dacă sînt multe pe teritoriu dat. În acest caz o parte din animale încep a se deplasa în alte regiuni. Acesta e un mecanism de prevenire a suprapopulării.

 Pentru a stabili importanța pe care o are pentru animale gradul de populare al unui teritoriu de către o anumită specie, savanții Z.Brown (SUA) și P.Crawcford (Anglia) au efectuat experiențe speciale cu șoareci. Ei au amplasat un anumit număr de șoareci pe un spațiu limitat , asigurîndu-i cu hrană din belșug. Cît timp la 1 m² reveneau cîte 1-2 șoareci, aceștea erau activi, se jucau timp îndelungat. Cînd însă au atins numărul de 6-8 indivizi la 1 m², ei și-au schimbat brusc comportamentul, devenind apatici; și-au redus mobilitatea și au încetat să se înmulțească. Aceasta înseamnă că densitatea a atins limita, provocînd un stres puternic în întreaga populație, și că sporirea în continuare a numărului de animale ar fi dus la îmbolnăvirea sau chiar la moartea lor.


dans mascul pasarea
Dansul mascului pasării paradisului

 Fiecare specie dispune de anumite mijloace de semnalizare (de comunicare) sub formă de sunete, semne, expresii ale mimicii, secreții de substanțe mirositoare. Pentru numeroase specii de animale cele mai frecvent folosite sînt semnalele sonore. Cu ajutorul lor căpetenia poate anunța primejdia sau existența unei surse de hrană, apropiata schimbare bruscă a vremii - furtună, vijelie, ploaie torențială. Multe animale înțeleg semnalele de alarmă emise nu numai de animale de specia lor, dar și de alte specii. Astfel, pentru multe animale cîrîitul coțofenei, strigătele gaițelor speriate sau care văd vre-un animal de pradă sînt semnale de alarmă.

 Este foarte specific comportamentul (determinat genetic) manifestat de animale în perioada de împerechere. Cu acest prilej multe din ele execută adevărate ritualuri de nuntă, adesea foarte complicate. Astfel, animalele de talie mare - zimbrii, bizonii, berbecii, urșii de mare - poartă lupte cu rivalii. Micii bătăuși din ordinul caradriiforme în această  perioadă le demonstrează insistent partenerelor și rivalilor masculi niște gulere de pene variat colorate. În timpul turnirelor nupțiale ei și le înfoaie, scutură din capete și iau poza unor cocoși gata de încăierare. Struții, cucorii execută niște dansuri surprinzătoare. Multe păsări își însoțesc mișcările ritualice cu cîntece (cocoșii de munte, cocoșii de pădure ș.a.).

 În natură comportamentul animalelor este orientat spre procurarea hranei, salvarea de primejdie, continuarea speciei, supraviețuire ș.a.