Calul a fost dine cele mai străvechi timpuri un prieten credincios al plugarului, ostașului, vânătorului și călătorului, fiind totodată cel mai sigur și mai comod mijloc de transport. Chiar și în secolul nostru mașinizat, el este necesar pentru efectuarea unor lucrări agricole, pentru sport. Se poate spune la sigur că omul nu va renunța niciodată la acest minunat animal care, pe lângă foloase directe ce le aduce, ne oferă și o deosebită plăcere estetică. Nu există alt animal care să fie pomenit atât de des în narațiunile, cântecele, ghicitoarele populare. Sunt numeroase descrierile și fascinante imaginile calului în literatură, pictură, sculptură.

caii

 Unul dintre strămoșii fosili ai cailor a fost hiracoteriul (Hyracotherium) - un animal de mărimea unei vulpi. Evoluția calului a fost studiată amănunțit de eminentul savant rus V.O. Kovalevskii. Pe baza acestui studiu el a demonstrat că relativa structură ”rațională” a organismelor se formează în legătură cu anumite condiții de mediu. De exemplu, calul s-a adaptat la alergarea în spații deschise și la hrănirea cu vegetație aspră.

hyracotherium
Hyracotherium

 Caii sunt animale de talie mare, zvelte, au picioarele lungi, cu degetul al treilea puternic dezvoltat și acoperit cu o copită cornoasă. Această copită îi servește ca suprafață de sprijin și pentru a se apăra de dușmani.

 Familia cailor face parte din ordinul imparicopitatelor. Ea include 3 specii actuale de zebre africane (cvaga - cea de-a patra specie- a fost nimicită aproximativ acum 150 ani), măgarul sălbatic, culanul, calul Prjevalschi și caii domestici. Până nu demult în Europa mai trăiau două subspecii de cai sălbatici - tarpanul de stepă și tarpanul de pădure. Ultimul tarpan a pierit la sfârșitul secolului XIX. Prin selecție inversă au fost obținuți cai tarpanoizi foarte asemănători cu tarpanul de stepă. Câteva animale de acest fel există în sectorul polonez al rezervației naturale  ”Belovejskaia Pușcea”. Soarta cailor sălbatici e tristă. Timp îndelungat omul i-a nimicit necruțător. Se poate considera că, de exemplu, calul  Prjevalschi s-a păstrat  doar în grădinile zoologice, în natură e prea puțin probabil să mai existe vre-un exemplar. Împreună cu el în Cartea Roșie mondială au fost incluși culanul, măgarul sălbatic, zebra-de-munte, care fără întreprinderea unor măsuri speciale de ocrotire vor dispărea de pe fața Pământului.

tarpan
Tarpan


 În prezent pe glob există circa 300 de rase de cai domesticiți. Pe timpul Uniunii RSS se creșteau 50 de rase. Printre care se întâlneau cai de tracțiune, de călărie și tracțiune, de călărie și povară și rase de călărie. În țara noastră sunt crescute următoarele rase de cai: Ahal-techin (una dintre cele mai vechi), Orlov, arab, de Don, de tracțiune Vladimir, pur sânge de călărie ș.a.

 Până nu demult caii erau principala forță de tracțiune. Odată cu dezvoltarea rapidă a mecanizării agriculturii și transportului numărul de cai s-a redus considerabil. Însă și astăzi în condiții casnice caii sunt folosiți la anumite munci agricole, silvicole ș.a.

 Mișcările proprii cailor (numite și alură) sunt pasul, trapul, buiestrul (pășesc dintr-o dată cu picioarele din stânga, apoi cu cele din dreapta), galopul, galopul (goana) mare.

 În țara noastră sunt circa 100 crescătorii de cai. Pe timpul Uniunii Sovietice exista și un Institut unional de cercetări științifice în domeniul creșterii cailor.

 Creșterea cailor este o ramură a sectorului zootehnic care furnizează și valoroase produse alimentare - carne, lapte. Laptele de iapă și cumâsul (lapte de iapă fermentat - băutură cu proprietăți curative) conțin multă vitamină. O sarcină importantă este, de asemenea, creșterea unor rase de cai pentru sport.

 În ultimii ani interesul oamenilor pentru cai a crescut. Acum pe tot mai mulți oameni îi pasionează sportul cu cai. Nu-i deloc simplu să înveți un cal să execute diverse mișcări complicate sau să învingă obstacolele pe un teren accidentat. Pentru aceasta și călărețul și calul au nevoie de antrenamente de ani de zile. Sportul practicat cu caii de curse sau hipismul (cursele, alergările, jocurile hipice) e o artă dificilă dar pasionantă.
Aleksandr Onufrei Kovalevski (1840-1901)
  A.O. Kovalevski a fost un eminent biolog rus, cercetător în domeniul embriologiei. El s-a născut în regiunea Vitebsc (Belarus). La vârsta de 16 ani intră la școala de ingineri pentru căile de comunicație, dar curând se transferă la Universitatea din Petersburg, secția de științe ale naturii a facultății de fizică și matematică. Acolo el face cunoștință cu lucrarea lui Ch. Darwin „Originea speciilor” și devine adeptul și propagatorul teoriei evoluționiste, ceea ce nu era deloc ușor pe timpul despotismului țarist și a obscurantismului religios. În prezent, când învățătura evoluționistă a lui Darwin este acceptată de întreaga omenire, e greu să ne închipuim de câtă insistență și talent a fost nevoie pentru a o apăra.

  Pentru a studia nevertebratele inferioare și vertebratele, savantul a trebuit să plece la Marea Mediterană. Acolo el a studiat dezvoltarea branhiostomei – reprezentant al animalelor inferioare cordate. Și aceste cercetării-au adus o faimă mondială.

  Mai târziu A.O. Kovalevski devine profesor la Universitatea din Kiev, apoi la cea din Odesa. El a publicat peste 115 lucrări de o colosală însemnătate pentru dezvoltarea științei mondiale. Până la A.O. Kovalevski nu se știa nimic despre dezvoltarea nevertebratelor și animalelor cordate inferioare. În colaborare cu I.I. Mecinikov el a aplicat pentru prima dată în lume metoda comparativă în embriologie și a demonstrat unitatea în originea și dezvoltarea lumii animale pe Pământ, confirmând pe deplin învățătura lui Ch. Darwin. În aceasta și constă marele său merit.
ihtiozaurul
Ihtiozaurul

 Ihtiozaur este denumirea dată unor reptile marine fosile din era mezozoică. În traducere denumirea lor înseamnă "reptilă-pește", ceea ce subliniază asemănarea acestor animale cu peștii. Oamenii de știință au constatat, însă, că ihtiozaurii aveau caractere morfologice proprii mai multor grupe de animale. Încă renumitul savant francez Jean Cuvier a spus, că ihtiozaurul avea bot de delfin, dinți de crocodil, craniu de șopârlă, coadă de balenă, vertebre de pește. Și, într-adevăr, aceste animale aveau corpul fusiform (cu aspect de pește), foarte adaptat pentru înotul rapid. Craniul lor se asemăna cu cel al delfinilor, botul era lung și avea un număr mare de dinți subțiri și ascuțiți situați pe maxilare, iar gâtul era redus. Membrele ihtiozaurului erau modificate în labe înotătoare puternice. Cele anterioare, erau mai dezvoltate decât cele posterioare și în timpul înotului serveau drept cârmă. Înotătoarea codală mare era situată ca la pești, vertical. Unica înotătoare dorsală îndeplinea funcția de stabilizator al mișcării. Ihtiozaurii erau vivipari (nășteau pui vii). Au fost descoperite scheletele unor indivizi mari, în interiorul cărora se aflau schelete de ihtiozauri micuți. Erau animale răpitoare, se hrăneau cu pești, moluște cefalopode (belemniți, amoniți ș.a.). Fosile de ihtiozauri se întâlnesc în rocile mezozoice din America de Nord și Europa (România, Germania, Anglia, unele regiuni din fosta URSS). Un schelet aproape întreg de ihtiozaur a fost găsit și pe teritoriul Republicii Moldova în apropierea orășelului Otaci, raionul Ocnița.
Zoologia
Zoologia
 Zoologia este una dintre cele mai vechi științe. Denumirea ei provine de la cuvintele grecești „zoon”– animal, ființă vie și „logos” – știință. Ea studiază diversitatea speciilor de animale, structura organismelor și a unor organe aparte ale acestora, răspândirea, comportamentul și legătura lor cu mediul în care trăiesc, legitățile dezvoltării organismelor noi, schimbările ce au loc în componența lumii animale, biologia unor anumite specii în context cu dezvoltarea activității de producție a omului, valorificarea și reconstrucția teritoriului planetei, ocrotirea lumii animale.

 Zoologia este strâns legată de medicină, geologie, medicina veterinară, geografie, istorie ș.a., precum și de agricultură, deoarece animalele întotdeauna au jucat și joacă un rol important în viața omului.

 Primele descrieri privind animalele și răspândirea lor se întâlnesc în cărțile din India veche și China veche. Aristotel – mare învățat din Grecia antică – a încercat să sistematizeze animalele cunoscute până la acea dată și să descrie interacțiunea dintre părțile corpului și organele lui. În total el a descris în cartea sa 500 specii de animale. Oamenii de știință numără în prezent peste 1,5 milion de specii. Deși s-ar părea că lumea animală este complect studiată, oamenii de știință continuă să descopere și să descrie noi specii – majoritatea nevertebrate și viețuitoare ale oceanelor. În secolul XX au fost descoperite noi specii de mamifere, păsări, amfibii și pești. Aceea dintre voi care vor să fie zoologi pot fi siguri că în acest domeniu se pot face încă multe descoperiri.

 Prin lucrările lor zoologii ruși și sovietici au făcut gloria țării noastre. Printre ei se numără: K.F.Rulie, N.A.Severțov, M.A.Menzbir, K.E.Ber, S.A.Buturlin, B.M.Jitkov, S.I.Ogniov, A.N.Formozov, G.P.Dementiev, E.N.Pavlovskii, K.A.Satunin, N.A.Bobrinskii, G.A.Novikov, N.P.Naumov, P.A.Manteifel, A.P.Kuzeakin, D.N.Kașkarov și alții. Zoologia se împarte în științe de sine stătătoare care studiază diferite laturi ale vieții animalelor. Astfel sistematica studiază diversitatea speciilor și caracterelor; morfologia – structura internă și externă a animalelor; embriologia – dezvoltarea lor individuală; ecologia – relațiile cu mediul înconjurător și cu alte animale ș.a.m.d.; paleozoologia – animalele fosile. Ea se împarte în discipline aparte și în funcție de animalele pe care le studiază. De exemplu, cu studierea protozoarelor se ocupă protozoologia, cu cea a viermilor paraziți – helmintologia, a insectelor – entomologia, a peștilor – ihtiologia, a amfibienilor și reptilelor – herpetologia, a păsărilor – ornitologia, a mamiferelor – teriologia ș.a.m.d.

 În republica noastră studii importante în domeniul zoologiei, hidrobiologiei, parazitologiei și fiziologiei omului și animalelor se efectuează la Institutul de Zoologie al Academiei de Știinte a Moldovei.

 Căușul excavatorului și-a înfipt colții de oțel în peretele carierei, apucând încă o „gură” de prundiș. La un moment dat peretele se prăbuși și apăru un obiect mare, neobișnuit, de la care porneau în părți două coarne de vre-o jumătate de metru lungime fiecare, masive la bază și subțiri spre vârf. Oprind excavatorul, mașinistul a luat cu atenție obiectul găsit, l-a pus de-o parte și a comunicat despre aceasta la Academia de Științe a RM.

zimbru
Zimbru

 Paleontologii de la academie au constatat, că aici, în cariera de prundiș de la periferia orașului Tiraspol, a fost găsit craniul unui zimbru străvechi, și că el a stat în pământ circa 700 mii de ani. Acest craniu, precum și alte rămășițe scheletice de zimbru, descoperite în carierele de la Tiraspol, se păstrează în muzeul paleontologic al Academiei de Științe a Republicii Moldova. Cele mai vechi rămășițe scheletice de zimbru de pe teritoriul Moldovei au peste un milion de ani. Acestea au fost descoperite în sudul republicii într-o carieră de lângă satul Cișmichioi (raionul Vulcănești).

 Zimbrul sau bizonul european e un mamifer bovin din ordinul paricopitatelor. Savanții au stabilit, că patria lui este India, de unde el s-a răspândit în Europa, Asia de Nord și în America.

 În pleistocenul mediu (circa 300 de mii de ani în urmă), în Europa, inclusiv și pe teritoriul Moldovei, a trăit un zimbru gigantic, corpul căruia atingea 3 metri înălțime și cântărea vre-o 2,5 tone. El era înzestrat cu coarne mari și puternice. Un craniu de zimbru a fost descoperit prin părțile Sorocii și poate fi văzut la Muzeul de Stat de studiere a ținutului natal din RM.

 Pe teritoriul dintre Nistru și Prut cei mai mulți zimbri au trăit în a doua jumătate a epocii pleistocene – cu circa 100 mii de ani în urmă. Aceasta ne-o mărturisesc rămășițele scheletice de zimbru, descoperite lângă vechile așezări din epoca paleolitică. Lângă s. Ofatinți (raionul Rîbnița), de exemplu, au fost descoperite circa 300 de fosile de zimbru; în grota de lângă s. Brînzeni (raionul Edineț) în timpul săpăturilor arheologice au fost găsite peste 350 de oase, iar în așezarea strămoșilor noștri din grota de lângă s. Duruitoarea (raionul Rîșcani) – vre-o 3 mii de oase de zimbru. Rămășițele scheletice de zimbru s-au descoperit și în alte așezări: Corjăuți (raionul Briceni), Buzdujeni, Trinca, Burlănești, Viișoara (raionul Edineț), Ciutulești (raionul Florești).

 În epoca holocenă (12-10 mii de ani în urmă) numărul zimbrilor de pe teritoriul dintre Nistru și Prut s-a micșorat simțitor. Mai târziu numărul lor a scăzut și mi mult din cauza nimicirii directe – vânatul și indirecte – distrugerea pădurilor.

 Unele documente istorice relatează, că prin părțile noastre zimbrul a mai fost întâlnit din când în când până la începutul secolului trecut. Despre existența acestui animal în Moldova la începutul secolului 17 a scris Dimitrie Cantemir. Denumirile de sate, văi și dealuri, cum sunt Zubrești, Zubreasca, Zîmbreni, Zîmbroaia, Valea Zimbrului și altele, care se păstrează și azi în raioanele din regiunea Codrilor, precum și capul de bou, prezent un timp (după dispariția bourului) pe stema Statului Moldovenesc feudal, de asemenea sunt o dovadă, că zimbrul a trăit aici până nu prea demult.

 Ultimul loc de refugiu al zimbrului au fost luminișurile din pădurile regiunilor deluroase ale Bucovinei, unde se presupune că acest animal ar fi trăit până prin anii '50 ai secolului XX.

 Zimbrul, spre deosebire de strămoșii vitelor cornute, nu s-a lăsat domesticit. Astăzi îl putem întâlni doar în stare semi-sălbatică în grădinile zoologice din câteva țări străine, în rezervația naturală din Belorusia, precum și în pădurile din Caucazul de Nord.