Efemere se numesc plantele anuale care au o perioadă de vegetație foarte scurtă. Se cunosc circa 400 specii de plante efemere, ce fac parte din diverse familii. Ele populează stepe și pustiurile. Primăvara devreme, cînd solul conține destulă umezeală, efemerele cresc intens și în 5-6 săptămîni izbutesc să înflorească și să producă semințe. Astfel ele se „salvează” de secetă. Efemerele sînt plante miniaturale, cu un sistem radicular slab dezvoltat și frunze mici. Unele, de exemplu, bărbușoara fac semințe chiar și atunci cînd au o înălțime de numai 1-2 cm. În anii cu precipitații abundente unele efemere ating înălțimea de 20-30 cm, sau chiar de 50 cm.

plante efemere
Plante efemere

  În regiunile aride rolul acestor plante este extrem de important - ele servesc drept hrană pentru erbivorele sălbatice și pentru animalele agricole. Vara efemerele pier, iar semințele lor se păstrează în sol pînă primăvara.

  Efemeroide se numesc plantele ierboase perene, ale căror organe subterane (bulbii, tuberculii) există timp de cîțiva ani, iar organele aeriene trăiesc doar cîteva săptămîni. Aceste plante sînt caracteristice  pentru regiunile aride (de exemplu, unele specii de rogoz, firuța cu bulbi), pentru silvo-stepe și pădurile foioase (brîndușe, viorele, brebenei, scînteiuțe, ceapa-ciorii ș.a.)

plante efemeroide
Plante efemeroide
 Eucariotele (de la cuvintele grecești ”eu” - bine, deplin și ”karyon” - nucleu) constituie un supra-regn al organismelor vii, celulele, cărora au spre deosebire de cele ale procariotelor, au nucleu bine conturat, separat de citoplasmă prin membrana sa nucleară. Materialul genetic se găsește, de regulă, în cromozomi, care sînt uniți între ei cu ajutorul unor proteine specifice numite histone. Celulele eucariotelor au mitocondrii, plastide, ribozomi și alte organe, se divid prin mitoză și prin meioză. Din eucariote fac parte ciupercile, algele (cu excepția celor verzi-albastre), plantele superioare, protozoarele și animalele superioare.

celula eucariote
arbore de eucalipt
 Eucalipt este denumirea unui gen de plante perene din familia Myrtaceae reprezentat, mai ales, prin arbori ce ating înălțimea de 150 m, au trunchiurile puternice și drepte cu scoarța galbenă, liliachie, netedă, fibroasă sau scuamoasă. În pădurile de eucalipt e multă lumină, pentru că prin coroanele acestor arbori razele trec ușor, ajungînd pînă la sol.

 Se cunosc peste 500 specii răspîndite, mai ales, în Australia, care e patria lor. Eucalipții cresc repede și la vîrsta de 10 ani ei ating înălțimea de 25 m. Întrucît evaporă intens apa, eucalipții sînt plantați pe solurile mlăștinoase pentru a le seca. Pe litoralul caucazian Mării Negre și în Crimeea se cultivă în scop decorativ peste 30 specii de eucalipt.

 Lemnul greu, tare, compact, elastic și rezistent al acestui arbore nu putrezește și nu este atacat de dăunători, de aceea se folosește la construcția de nave, poduri, vagoane, din el se fac traverse de cale ferată, se confecționează mobilă ș.a. Din frunzele și lăstarii tineri de eucalipt se extrag uleiuri eterice folosite în medicină (pentru cicatrizarea rănilor, tratarea anghinei), în parfumerie (se obțin repelenți contra țînțarilor, furnicilor) ș.a.

 Acest arbore mîndru și zvelt poate înfrumuseța orice parc, iar aroma de rășină pe care o emană frunzele lui bogate în fitocide, asanează aerul.
Gregor Mendel
Gregor Johann Mendel
(1822-1884)
 La sfârșitul sec. 17 cultivatorii de plante și crescătorii de animale încep a face experiențe pentru a stabili legile generale după care se transmit caracterele (trăsăturile specifice) de la părinți descendenți. Ei au încrucișat diferite soiuri de plante și rase de animale, au studiat descendenții hibrizilor obținuți, dar n-au izbutit să afle ce doreau, pentru că nu știau prin ce metode să facă cercetările. Cel care a stabilit legitățile transmiterii prin ereditate a caracterelor a fost eminentului savant ceh Gregor Johann Mendel.

 Mendel a făcut timp de 8 ani experiențe de încrucișare a mazării. El a ales plantele care se deosebeau printr-o pereche de caractere contrastante, dar care se păstrau la fiecare generație nouă și și-a concentrat atenția exclusiv asupra lor. Mendel a analizat descendenții câtorva generații și a calculat numărul total de plante care aveau caracterele contrastante, ce-l interesau. A cercetat 22 specii de mazăre, a analizat zeci de mii de plante după 7 perechi de caractere (culoarea roșie-purpurie și culoarea albă a florilor, semințele galbene și albe ale florilor ș.a.).

 În urma acestor experiențe Mendel a descoperit legitățile eredității. El a demonstrat că la plante caracterele există aparte, și la încrucișare ele nu se contopesc și nu dispar. Un caracter parcă dispărut reapare la generațiile următoare. Moștenirea însușirilor și caracterelor se realizează prin combinarea unor unități ereditare independente (numite mai târziu gene) care se transmit de la o generație la alta prin intermediul celulelor sexuale. Mendel a fost primul care a elaborat metoda hibrido-logică de analiză a unor însușiri și caractere ale organismului la studierea eredității. În anul 1865 Mendel a prezentat în cadrul societății naturaliștilor din Brno un raport despre cercetările sale, iar în anul 1866 l-a publicat.

 Din cauza dezvoltării  insuficiente a științelor biologice descoperirile lui Mendel nu au fost apreciate la justa lor valoare în timpul vieții lui. În anul 1900 trei botaniști (Hugo de Vries, Carl Correns și Erich von Tschermak-Seysenegg) publică independent unul de altul rezultatele cercetărilor lor făcute asupra diferitelor plante, prin care ei confirmă principalele legități descoperite de Mendel. Aceasta a fost redescoperirea legilor lui Mendel, după care au început cercetările intense asupra eredității și variabilității organismelor. A luat ființă o nouă ramură a științei - genetica.

 Gregor Mendel și-a desfășurat activitatea în orașul Brno. Acolo se află mica grădină în care și-a efectuat renumitele experiențe. Pe piața orașului în cinstea lui a fost înălțat un monument. În anul 1965 oamenii de știință au marcat solemn împlinirea a 100 de ani de la geniala descoperire a lui Mendel.
 Ierbarul este o colecție botanică de plante uscate, aranjate corect, cu gust și înzestrate cu etichete explicative. În  scopul studierii diversității de forme a organelor vegetale se alcătuiesc ierbare morfologice. În scopuri utilitare se alcătuiesc ierbare tematice, de exemplu: „Plante dăunătoare”, „Plante medicinale”. Dacă se adună plante, ce prezintă flora unui anumit ținut, atunci e vorba de un ierbar floristic. Când  plantele sunt expuse într-o anumită ordine, de exemplu, pe genuri, familii botanice, ierbarul se numește ierbar sistematic.

 Plantele pentru ierbare trebuie scoase cu ajutorul săpătorului, hârlețului sau al cuțitului,curățindu-le rădăcinile de țărână. Rizomii groși se taie cu un cuțit de-a lungul, ca ei să se poată usca mai repede. Cu același cuțit se taie și crenguțele de pe arbori și arbuști. Plantele scoase se așează într-o mapă specială de excursie, compusă din 2 foi de carton sau de placaj cu tăieturi pe la colțuri - prin ele se trece o panglică lată pentru legarea mapei și pentru ducerea ei pe umăr.

Ierbar
Ierbar

 Plantele se plasează în așa-numitele „cămăși” de uscare făcute din hârtie, între ele se pun ziare întregi împăturite în patru ca strat intermediar. Formatul hârtiei groase pentru ierbare e de 28-30 x 42-45 cm.

 Plantele se usucă într-o presă ce constă din două rame de lemn de 30 x 45 sau 35 x 50 cm, de care sunt fixate niște plase metalice. Pentru strângerea acestei prese se folosesc două curele sau un șiret. Presa poate fi executată din foi de placaj care se găuresc. Dacă la capetele acestor plăci se taie orificii dreptunghiulare prin care se poate trece o curea, se obține o mapă-presă folosită atât pentru colectarea, cât și pentru uscarea plantelor.

 Plantele pentru ierbare trebuie să aibă florile desfăcute și măcar fructe verzi. Înainte de a așeza o plantă în „cămașa” de uscare, trebuie să-i  îndreptăm cu grijă toate organele. Frunzele se așează una peste alta, punând între ele câte un strat de hârtie. Sub florile mari și gingașe se poate așterne un strat subțire de vată. Încă din câmp se complectează eticheta de ciornă care se introduce împreună cu planta în „cămașă”. Pe această etichetă se indică numărul de ordine care ține locul denumirii plantei până la determinarea acestea. Pentru standul consacrat cercetării ținutului natal sau pentru un muzeu se înscrie denumirea populară a plantei. Se menționează particularitățile mediului în care a crescut: relieful, solul, gradul de umiditate, condițiile de iluminare, caracterul răspândirii, locul de unde a fost recoltată, data, semnătura recoltatului și semnătura persoanei care a determinat-o.

 După colectare „cămașa” cu planta se depun în presă, între noi pagini de ziar. Presa strânsă în curele se aranjează într-un loc cald și bine aerisit. Nu mai rar decât odată pe zi straturile intermediare de hârtie care s-au umezit se înlocuiesc cu altele uscate, „cămășile” rămân aceleași. Planta se consideră uscată și montată bine dacă ea își păstrează forma căpătată în presă.

 Pe o foaie se montează o singură specie de plantă - într-un singur exemplar sau în mai multe. Planta se prinde de foaie cu fâșii de hârtie și clei. Denumirea științifică a speciei de plantă și familia din care face parte se află consultând determinatorul de plante. Acest lucru e mai bine să se facă până la uscarea plantei. În colțul de jos din dreapta se copie definitiv datele de pe etichetă.

 Un ierbar alcătuit corect e un exponat de preț al oricărui muzeu de studiere a ținutului natal. El ne ajută să ne cunoaștem mai bine ținutul, să-i ocrotim bogățiile vegetale și să le folosim cu chibzuință.

 Interesante sunt: ierbarul republican de la Grădina botanică a Academiei de Științe a Republicii Moldova, care numără peste 215 mii foi și ierbarul de la Muzeul Naturii de lângă Universitatea de Stat din Chișinău.