Zoologia
Zoologia
 Zoologia este una dintre cele mai vechi științe. Denumirea ei provine de la cuvintele grecești „zoon”– animal, ființă vie și „logos” – știință. Ea studiază diversitatea speciilor de animale, structura organismelor și a unor organe aparte ale acestora, răspândirea, comportamentul și legătura lor cu mediul în care trăiesc, legitățile dezvoltării organismelor noi, schimbările ce au loc în componența lumii animale, biologia unor anumite specii în context cu dezvoltarea activității de producție a omului, valorificarea și reconstrucția teritoriului planetei, ocrotirea lumii animale.

 Zoologia este strâns legată de medicină, geologie, medicina veterinară, geografie, istorie ș.a., precum și de agricultură, deoarece animalele întotdeauna au jucat și joacă un rol important în viața omului.

 Primele descrieri privind animalele și răspândirea lor se întâlnesc în cărțile din India veche și China veche. Aristotel – mare învățat din Grecia antică – a încercat să sistematizeze animalele cunoscute până la acea dată și să descrie interacțiunea dintre părțile corpului și organele lui. În total el a descris în cartea sa 500 specii de animale. Oamenii de știință numără în prezent peste 1,5 milion de specii. Deși s-ar părea că lumea animală este complect studiată, oamenii de știință continuă să descopere și să descrie noi specii – majoritatea nevertebrate și viețuitoare ale oceanelor. În secolul XX au fost descoperite noi specii de mamifere, păsări, amfibii și pești. Aceea dintre voi care vor să fie zoologi pot fi siguri că în acest domeniu se pot face încă multe descoperiri.

 Prin lucrările lor zoologii ruși și sovietici au făcut gloria țării noastre. Printre ei se numără: K.F.Rulie, N.A.Severțov, M.A.Menzbir, K.E.Ber, S.A.Buturlin, B.M.Jitkov, S.I.Ogniov, A.N.Formozov, G.P.Dementiev, E.N.Pavlovskii, K.A.Satunin, N.A.Bobrinskii, G.A.Novikov, N.P.Naumov, P.A.Manteifel, A.P.Kuzeakin, D.N.Kașkarov și alții. Zoologia se împarte în științe de sine stătătoare care studiază diferite laturi ale vieții animalelor. Astfel sistematica studiază diversitatea speciilor și caracterelor; morfologia – structura internă și externă a animalelor; embriologia – dezvoltarea lor individuală; ecologia – relațiile cu mediul înconjurător și cu alte animale ș.a.m.d.; paleozoologia – animalele fosile. Ea se împarte în discipline aparte și în funcție de animalele pe care le studiază. De exemplu, cu studierea protozoarelor se ocupă protozoologia, cu cea a viermilor paraziți – helmintologia, a insectelor – entomologia, a peștilor – ihtiologia, a amfibienilor și reptilelor – herpetologia, a păsărilor – ornitologia, a mamiferelor – teriologia ș.a.m.d.

 În republica noastră studii importante în domeniul zoologiei, hidrobiologiei, parazitologiei și fiziologiei omului și animalelor se efectuează la Institutul de Zoologie al Academiei de Știinte a Moldovei.

 Căușul excavatorului și-a înfipt colții de oțel în peretele carierei, apucând încă o „gură” de prundiș. La un moment dat peretele se prăbuși și apăru un obiect mare, neobișnuit, de la care porneau în părți două coarne de vre-o jumătate de metru lungime fiecare, masive la bază și subțiri spre vârf. Oprind excavatorul, mașinistul a luat cu atenție obiectul găsit, l-a pus de-o parte și a comunicat despre aceasta la Academia de Științe a RM.

zimbru
Zimbru

 Paleontologii de la academie au constatat, că aici, în cariera de prundiș de la periferia orașului Tiraspol, a fost găsit craniul unui zimbru străvechi, și că el a stat în pământ circa 700 mii de ani. Acest craniu, precum și alte rămășițe scheletice de zimbru, descoperite în carierele de la Tiraspol, se păstrează în muzeul paleontologic al Academiei de Științe a Republicii Moldova. Cele mai vechi rămășițe scheletice de zimbru de pe teritoriul Moldovei au peste un milion de ani. Acestea au fost descoperite în sudul republicii într-o carieră de lângă satul Cișmichioi (raionul Vulcănești).

 Zimbrul sau bizonul european e un mamifer bovin din ordinul paricopitatelor. Savanții au stabilit, că patria lui este India, de unde el s-a răspândit în Europa, Asia de Nord și în America.

 În pleistocenul mediu (circa 300 de mii de ani în urmă), în Europa, inclusiv și pe teritoriul Moldovei, a trăit un zimbru gigantic, corpul căruia atingea 3 metri înălțime și cântărea vre-o 2,5 tone. El era înzestrat cu coarne mari și puternice. Un craniu de zimbru a fost descoperit prin părțile Sorocii și poate fi văzut la Muzeul de Stat de studiere a ținutului natal din RM.

 Pe teritoriul dintre Nistru și Prut cei mai mulți zimbri au trăit în a doua jumătate a epocii pleistocene – cu circa 100 mii de ani în urmă. Aceasta ne-o mărturisesc rămășițele scheletice de zimbru, descoperite lângă vechile așezări din epoca paleolitică. Lângă s. Ofatinți (raionul Rîbnița), de exemplu, au fost descoperite circa 300 de fosile de zimbru; în grota de lângă s. Brînzeni (raionul Edineț) în timpul săpăturilor arheologice au fost găsite peste 350 de oase, iar în așezarea strămoșilor noștri din grota de lângă s. Duruitoarea (raionul Rîșcani) – vre-o 3 mii de oase de zimbru. Rămășițele scheletice de zimbru s-au descoperit și în alte așezări: Corjăuți (raionul Briceni), Buzdujeni, Trinca, Burlănești, Viișoara (raionul Edineț), Ciutulești (raionul Florești).

 În epoca holocenă (12-10 mii de ani în urmă) numărul zimbrilor de pe teritoriul dintre Nistru și Prut s-a micșorat simțitor. Mai târziu numărul lor a scăzut și mi mult din cauza nimicirii directe – vânatul și indirecte – distrugerea pădurilor.

 Unele documente istorice relatează, că prin părțile noastre zimbrul a mai fost întâlnit din când în când până la începutul secolului trecut. Despre existența acestui animal în Moldova la începutul secolului 17 a scris Dimitrie Cantemir. Denumirile de sate, văi și dealuri, cum sunt Zubrești, Zubreasca, Zîmbreni, Zîmbroaia, Valea Zimbrului și altele, care se păstrează și azi în raioanele din regiunea Codrilor, precum și capul de bou, prezent un timp (după dispariția bourului) pe stema Statului Moldovenesc feudal, de asemenea sunt o dovadă, că zimbrul a trăit aici până nu prea demult.

 Ultimul loc de refugiu al zimbrului au fost luminișurile din pădurile regiunilor deluroase ale Bucovinei, unde se presupune că acest animal ar fi trăit până prin anii '50 ai secolului XX.

 Zimbrul, spre deosebire de strămoșii vitelor cornute, nu s-a lăsat domesticit. Astăzi îl putem întâlni doar în stare semi-sălbatică în grădinile zoologice din câteva țări străine, în rezervația naturală din Belorusia, precum și în pădurile din Caucazul de Nord.
 Procesul de distrugere a stratului de sol fertil prin acțiunea apei sau a vântului se numește eroziunea solului. Ea se produce pretutindeni unde apa de ploaie sau cea provenită din topirea zăpezii se scurge pe pantă, unde solul este supus acțiunii vântului. Eroziunea cauzată de apă se produce atunci, când apele înmoaie și spală solul, fapt care are urmare formarea râpelor.

 Eroziunea cauzată de vânt (eroziunea eoliană) constă în spulberarea solului. Vântul puternic înalță în aer particulele de sol, producând adesea așa-numitele furtuni de praf sau furtuni negre. Eroziunea este deosebit de răspândită pe pământurile din zonele de stepă și silvo-stepă. În țara noastră este supus eroziunii de apă un teritoriu de 200 mln ha. Peste 100 mln ha sunt supuse eroziunii eoliene. Deosebit de devastatoare este eroziunea în regiunile aride cu vânturi puternice și soluri afânate, pe terenurile agricole unde covorul vegetal e rar sau lipsește.

alunecări teren
Alunecări de teren
   Eroziunea solului are urmări deosebit de grave mai ales pentru solurile din republica noastră, unde suprafața terenurilor arabile supuse eroziunii constituie 729 mii ha, adică aproape jumătate din suprafața totală a terenurilor arabile. Combaterea eroziunii necesită aplicarea unui întreg complex de măsuri care cer cheltuieli de milioane de lei. Însă aceste cheltuieli sunt inevitabile, deoarece pământul este acela care ne hrănește.

 Eroziunea solului provoacă daune mari economiei naționale: reduce fertilitatea solului, vatămă semănăturile, formând râpe, îngreunează prelucrarea terenurilor agricole, distruge căile de comunicație, drumurile și construcțiile hidrotehnice, înnămolește râurile și alte bazine de apă. Știința și practica demonstrează că e cu mult mai ușor de a preveni eroziunea, decât de a-i înlătura consecințele. În țara noastră combaterea eroziunii cauzate de apă și de vânt este considerată una dintre cele mai importante sarcini de stat. Pentru diverse zone ale țării au fost elaborate metode științific fundamentate de combatere a eroziunii solurilor sub forma unui complex de măsuri organizatorice și economice agrotehnice, de ameliorări silvice, ținându-se cont de specificul acestor zone.

 În acțiunile de prevenirii a spălării și suflării solurilor o mare importanță o au fâșiile silvice de protecție a câmpurilor și solurilor, precum și plantațiile-tampon formate din plante multianuale și sădite pe terenurile supuse mai intens eroziunii. Pe pante aratul se va face de-a lungul ei.

 În regiunile muntoase se aplică metode agrotehnice speciale de combatere a eroziunii: câmpurile în pantă sunt aranjate sub formă de terase săpându-se și canale care reglează scurgerea apelor.

 Un mare ajutor la combaterea eroziunii solurilor îl pot aduce și tinerii naturaliști, membrii ocolurilor  silvice prin plantarea arborilor și arbuștilor în râpe, vâlcele, pe nisipuri și pe alte sectoare de teren supuse eroziunii. Pământul trebuie prețuit și gospodărit cu pricepere, păstrându-i și sporindu-i fertilitatea.

jean henri fabre
Jean-Henri Fabre (1823-1915)
  „Sunt biolog” - obișnuia să spună despre sine entomologul francez de faimă mondială Jean-Henri Fabre. Dacă era numit entomolog, el se supăra și răspundea: „Eu sunt naturalist… și pe mine mă interesează viața în toate formele ei de manifestare și nu numai insectele”.

  În copilărie Jean-Henri putea să cutreiere pășunea pentru a urmări călătoria unui gândăcel ore întregi. După mulți ani Fabre scria: „Cât mă țin minte, gândacii, albinele și fluturii au fost mereu bucuria mea. Elitrele cărăbușilor și aripile mahonului mă încântau...”.

  Devenind învățător la țară, Fabre continua să adune colecții, să facă schițe după natură. Odată când a făcut cu elevii săi o excursie în afara orașului, aceștia i-au arătat niște albini-ziditoare și l-au învățat să sugă cu paiul miere din scorbura lor. Vrând să cunoască mai în de aproape viața acestor albini, Fabre a citit tot ce a putut găsi despre ele în cărțile de pe atunci. Se poate spune că de la această întâmplare Fabre și-a început calea anevoioasă de entomolog.

  Pe lângă cele 10 volume de „Amintiri entomologice”, în care a povestit despre migăloasele sale observări făcute în natură, Fabre a scris pentru copii și numeroase manuale dintre cele mai pasionante. O moștenire de aur a devenit cartea lui „Viața insectelor”, în care el povestește amănunțit despre insectele insectelor și despre comportarea lor. Această carte a fost editată în multe limbi ale lumii și reeditată de numeroase ori. Mii de biologi și-au ales profesia sub înrâurirea ei.

  Recunoașterea și gloria l-au găsit pe Fabre când el avea peste 80 ani. Muncitor neobosit, el a fost înzestrat cu numeroase talente: desena bine după natură plante și insecte, scria versuri și muzică. Cărțile lui și-au păstrat valoarea până în prezent și se citesc cu mare interes, pentru că toate cele observate au fost descrise nu numai cu o exactitate științifică, dar și cu un farmec poetic. Contemporanii săi l-au supranumit „Homer al insectelor” și „Poet al științei”.

  Există mai multe metode de combatere a insectelor dăunătoare. În grădină se pot folosi brâiele-capcană, inelele lipicioase, diferite capcane cu lumină.

capcană lipicoasă insecte
Capcană lipicoasă pentru insecte

  Brâiele-capcană sunt deosebit de eficiente la combaterea viermelui-merelor. Înainte de împupire sau de iernare, el se târăște pe tulpina pomului în căutarea unei crăpături potrivite. Dând de o bucată de sac, de hârtie, de cârpă sau de rogojină cu care este înfășurată aceasta la tulpină, el intră în ea ca în adăpost fără să-și dea seama că aceasta e o capcană. De regulă, brâiele-capcană, care de aproximativ 14-16 cm, se aplică la mijlocul tulpinii, la pomii bătrâni ele se pot aplica și la baza crengilor groase. Brâiele-capcană trebuie controlate peste 5-6 zile.

  Un procedeu bun de nimicire a dăunătorilor din livezi sunt și inelele lipicioase. Cleiul „prinzător” îl puteți prepara și de sine stătător. Pentru aceasta luați ulei de floarea soarelui sau de păpușoi și amestecați-l cu colofoniu în proporția de 1:2. Amestecul obținut fierbeți-l timp de 30-40 minute la un foc domol, apoi lăsați-l să se răcească. După răcire cleiul e gata. Acum luați o hârtie groasă, impermeabilă de 5-6 cm lățime, ungeți-o cu clei și înfășurați-o pe tulpina pomului.

  În loc de hârtie se poate folosi pelicula e polietilenă: insectelor le va veni greu să se deplaseze pe suprafața ei lunecoasă și de aceea ele se vor aduna în cutele formate. Inelele cleioase și pelicula vă vor ajuta să scăpați de cotarul-verde-al-pomilor, de gărgărița-mugurilor, de omizile-păroase-ale-stejarului și de mulți alți dăunători.

  Uneori pentru nimicirea insectelor vătămătoare se folosesc și capcane speciale cu lumină. Ele se atârnă noaptea în livezi, în timpul zborului în masă al insectelor, dar nu vă sfătuim să le folosiți în permanență, deoarece în ele nimeresc și multe insecte folositoare.

  Larvele gândacului-pocnitor, numite și viermi-sârmă, pot fi prinse cu mănunchiuri de iarbă obișnuită, sub care uneori se ascund și peste 50 de larve și unde pot fi ușor nimicite.
  Insecticide (din limba latină „insecta” – insectă și „caedere” – a ucide) se numesc substanțele chimice toxice folosite pentru combaterea insectelor dăunătoare. După acțiunea lor ele se împart în insecticide intestinale, de contact, fumigante, cu acțiune sistematică. Insecticidele intestinale (bunăoară, unii compuși ai arsenului, fluorului) ajung în stomacul insectelor împreună cu hrana. Insecticidele de contact (de exemplu, preparatele organofosforice) pătrund în corpul insectelor prin tegumente. Insecticidele fumigante (clorpicrina, brommetilul ș.a.) - prin căile respiratorii. Cele cu acțiune sistematică, numite și insecticide inter-vegetale (metilmercaptofosul, fosfamida), se acumulează în țesuturile plantelor și distrug insectele care se hrănesc cu seva acestor plante.

insecticide


  Insecticidele se aplică sub formă de praf, soluție, aerosol și de nade otrăvitoare.

  Întrucât majoritatea insecticidelor sunt toxice nu numai pentru insectele dăunătoare, dar și pentru insectele folositoare și alte animale, precum și pentru om, în timpul aplicării lor se vor respecta cu mare strictețe toate regulile indicate în instrucția care le însoțește.
izvor
Izvor
  În Moldova, unde rezervele de apă dulci sunt mai mici decât în alte republici, fiecare izvor e o comoară. La noi în țară 28 de obiecte acvatice sunt considerate monumente ale naturii, printre care și izvorul din Onițcani (raionul Criuleni), izvorul din Hîrjauca (raionul Călărași), izvorul din Cotova (raionul Drochia). Izvorul e fir de apă care iese la suprafața Pământului; apariția unui izvor se datorește activității erozive sau tectonice, exercitate asupra rocilor ce acoperă pânzele de apă. De obicei, izvoarele se clasifică după particularitățile geologice ale regiunii respective (izvoare ascendente, descendente, arteziene), după durata curgerii (permanente, periodice, intermitente), după compoziția chimică a apei (dulci, sărate, minerale, radioactive), după temperatură (reci, termale). Sunt izvoare peste tot - la Rașcov și la Scumpia, la Risipeni și la Jeloboc, la Tabăra și la Boșcana – curg ele, izvoarele fără oprire, despletindu-și cu murmur lin șuvoaiele odrăslite de om și croind calea spre oameni. La Hagimus există izvorul lui Suvorov, la Vălcineț – izvorul lui Ștefan cel Mare, la Dolna – izvorul Zamfirei, la Donici – izvorul Stăncii. Există un izvor și la Recea, raionul Rîșcani. El se numește izvorul lui Eminescu. Lângă acesta sunt încrustate versurile: „Ce șoptești așa de tainic, tu, izvor de cânturi dulci!”. Oamenii au dat și satelor în care trăiesc nume învăluite de poezia izvorului: Izvoreni, Izvoare, Izvorașe.