De studierea comportamentului animalelor sălbatice și al celor domestice se ocupă o ramură specială a zoologiei – etologia care literalmente înseamnă „știința despre caracterul, firea animalelor” (de la cuv. grecești „etos”- caracter și „logos” – știință). Ca direcție de cercetare științifică independentă etologia există de circa 50 de ani.
Comportamentul animalelor, după cum au stabilit savanții, e un proces complicat, dirijat de sistemul nervos central. Creierul animalelor cu organizație superioară, cum este, de exemplu, cel al gorilei, cimpanzeului are 5-10 miliarde de celule nervoase (neuroni); sistemul nervos central al insectelor – de 4*5 ori mai puține. Dar și în primul caz, și în al doilea aceste „aparate” funcționează foarte bine. Cu ajutorul lor animalele se orientează, „se descurcă” în diferite situații în care le pune viața.
Etologii consideră că un șir de comportamente ale animalelor sînt determinate de cauze ereditare (genetice), altele sînt formate în procesul vieții, al contactului cu mediul înconjurător.
Comportamentul determinat de cauze genetice se manifestă spontan, fără formarea în prealabil a unor deprinderi speciale și se vădește imediat după naștere; un pui de mamifer găsește repede mamelonul mamei și începe să sugă. Cînd crește mai mare și nimerește în împrejurări neobișnuite el simte instinctiv primejdia, frica și ca urmare se pitulește, se maschează, „contopindu-se” cu mediul ambiant. În primele zile de viață puii își memorizează hrănitorii și apărătorii, indeferent dacă e vorba de mama lor sau de om. În continuare ei vor manifesta instinctul de urmare a unui obiect aflat în mișcare.
Păsările au imprimate genetic capacitatea de a se orienta în spațiu și de a găsi fără greș direcția pe care trebuie să o urmeze în timpul zborului de migrație. Moștenitorilor parcă li se transmite prin ereditate „un calendar anual, o busolă, o hartă și un ceasornic”. Iată de ce în timpul migrațiilor de primăvară și a celor de toamnă păsările urmează cu strictețe anumite traseie. Graurii, de exemplu, zboară fără abatere din Europa Centrală în Spania. Cuculiformele zboară pe de asupra Mării Mediterane spre țărmurile Africii. Mica pasăre cîntătoare salvia de grădină migrează de fiecare dată din Europa peste Marea Mediterană în Iran și în Siria.
Comportamentul poate fi individual și de grup.
Animalele, care trăiesc în tume, haite sau stoluri (de exemplu, antilopa saiga, lupii, multe păsări) manifestă așa-numitul comportament de grup (sau gregar). Comportamentul individual este manifestat de obicei, de animale solitare sau de o pereche familială. Astfel uriașul de pădure – elanul – umblă, de regulă, singur sau în grupuri doar din cîțiva indivizi.
Fiecare pereche, fiecare individ aparte își are un teritoriu pe care îl apără. Cîntecul păsărilor pe care îl ascultăm cu atîta admirație nu ne este adresat nouă, ci altor păsări de aceeaș specie. Prin anumite cîntece sau elemente de cîntec ele anunță că teritoriul respectiv își are stăpîn, că este ocupat. Dacă vre-un mascul, în ciuda prevenirilor, încearcă totuși să pătrundă pe un teritoriu străin, stăpînul îl atacă numaidecît și, de regulă, îl silește să bată în retragere. Sînt aspecte ale așa-numitului comportament comunicativ.
Animalelor care trăiesc în grup le vine mai ușor să descopere primejdia, deoarece căpătenia grupului stă mereu de veghe. În grup se poate crește și educa cu mai multă ușurință generația tînără, pe această cale puii se obișnuiesc mai repede cu mediul înconjurător. Lopătarii și pinguiinii își adună puii în așa-numite creșe, aflate sub supravegherea unor indivizi maturi. Conducător al unei comunități de animale (turmă, haită, stol) e mereu animalul cel mai puternic și cel mai experimentat, capabil astfel să mențină ordinea între animalele subordonate. Faptul e caracteristic și pentru maimuțe, lupi, mistreți, zimbri ș.a.
În mod obișnuit turma întreagă este împărțită pe ranguri, împărțire care amintește grafic structura unei piramide (numită piramida rangurilor) în vîrful căreia se află căpetenia, pe treapta următoare – animale destul de puternice, dar care cel puțin pentru un moment nu întrunesc calitățile animalului, dominant, iar pe ultima – animalele slabe, bătrîne și puii. Împărțirea aceasta e un element al adaptării organismelor la condițiile de existență. Căpetenie (animal dominant) poate fi nu numaidecît un mascul. La lupi, de exemplu, haita este condusă de o femelă. Aici contează nu sexul, ci experiența, forța, „priceperea” de a-i asigura grupului condus o capacitate maximă de adaptare la mediu, de asigurare a condițiilor necesare pentru perpetuarea speciei.
Și multe din animalele domestice (caii, porcii, păsările) își păstrează acest tip de relații. Deaceea în turmă e întodeauna o ordine strictă, animalele mai slabe se subordinează celor mai puternice, pentru nesupunere animalul superior în rang sau căpetenia aplică pedeapsa cuvenită. Chiar și în grădina zoologică, la împărțirea hranei maimuțele subordonate așteaptă ca primele să-și ia hrana maimuțele superioare în rang.
Animalele apreciază situația din mediu cu ajutorul organelor văzului, auzului, mirosului, organelor tactile, prin contact direct. Pe această cale ele pot stabili, de exemplu, și faptul dacă sînt multe pe teritoriu dat. În acest caz o parte din animale încep a se deplasa în alte regiuni. Acesta e un mecanism de prevenire a suprapopulării.
Pentru a stabili importanța pe care o are pentru animale gradul de populare al unui teritoriu de către o anumită specie, savanții Z. Brown (SUA) și P. Crawcford (Anglia) au efectuat experiențe speciale cu șoareci. Ei au amplasat un anumit număr de șoareci pe un spațiu limitat , asigurîndu-i cu hrană din belșug. Cît timp la 1 m² reveneau cîte 1-2 șoareci, aceștea erau activi, se jucau timp îndelungat. Cînd însă au atins numărul de 6-8 indivizi la 1 m², ei și-au schimbat brusc comportamentul, devenind apatici; și-au redus mobilitatea și au încetat să se înmulțească. Aceasta înseamnă că densitatea a atins limita, provocînd un stres puternic în întreaga populație, și că sporirea în continuare a numărului de animale ar fi dus la îmbolnăvirea sau chiar la moartea lor.
Fiecare specie dispune de anumite mijloace de semnalizare (de comunicare) sub formă de sunete, semne, expresii ale mimicii, secreții de substanțe mirositoare. Pentru numeroase specii de animale cele mai frecvent folosite sînt semnalele sonore. Cu ajutorul lor căpetenia poate anunța primejdia sau existența unei surse de hrană, apropiata schimbare bruscă a vremii – furtună, vijelie, ploaie torențială. Multe animale înțeleg semnalele de alarmă emise nu numai de animale de specia lor, dar și de alte specii. Astfel, pentru multe animale cîrîitul coțofenei, strigătele gaițelor speriate sau care văd vre-un animal de pradă sînt semnale de alarmă.
Este foarte specific comportamentul (determinat genetic) manifestat de animale în perioada de împerechere. Cu acest prilej multe din ele execută adevărate ritualuri de nuntă, adesea foarte complicate. Astfel, animalele de talie mare – zimbrii, bizonii, berbecii, urșii de mare – poartă lupte cu rivalii. Micii bătăuși din ordinul caradriiforme în această perioadă le demonstrează insistent partenerelor și rivalilor masculi niște gulere de pene variat colorate. În timpul turnirelor nupțiale ei și le înfoaie, scutură din capete și iau poza unor cocoși gata de încăierare. Struții, cucorii execută niște dansuri surprinzătoare. Multe păsări își însoțesc mișcările ritualice cu cîntece (cocoșii de munte, cocoșii de pădure ș.a.).
În natură comportamentul animalelor este orientat spre procurarea hranei, salvarea de primejdie, continuarea speciei, supraviețuire ș.a.
