De undeva din zări, în înălțimea văzduhului plutea „un șirag de mărgele” în formă de cârlig. Zărindu-l, un băiat, care stătea în pragul ușii, a exclamat: – Vin cocorii! Vin cocorii! Deși la o așa înălțime abia de-i mai poți zări, ei au grijă să trimită tuturor un semnal de bun sosit prin strigătele lor stridente.
Cocorii sunt cunoscuți de toți. Despre ei au fost compuse multe basme, povești, legende. Ei servesc drept izvor de inspirație pentru oamenii de artă. Cât de interesant e tabloul „Zboară cocorii” de pictorul A. Stepanov.

Aceste păsări fac parte din familia gruide, ordinul gruiforme. Se cunosc 17 specii, care sunt larg răspîndite în multe regiuni (cu excepția Americii de Sud și Antarctidei).
Pe teritoriu fostei URSS se întîlneau 7 specii. Mai răspîndiți sunt cocorul sur, cocorul mic, cocorul călugăr, cocorul dauril. Cei mai mici reprezentanți cîntăresc 2-3 kg, cei mai mari – pînă la 10-15 kg. Cocorii se întîlnesc în stepe și în locurile mlăștinoase. Ei aleargă bine. Pe copaci nu se așează. Sunt păsări monogame. Trăiesc în pereche, probabil, toată viața. Se hrănesc, mai ales, cu vegetale, consumă însă și viermi, insecte, moluște, amfibii, reptile, mici mamifere. Femelele îți depun ouăle (1-3) pe sol.




Cocorul sur vizitează meleagurile noastre numai în timpul migrațiilor de toamnă și al celor de primăvară. Până la începutul sec. 20 prin părțile sudice ale republicii se întâlnea în perioada de cuibărire cocorul mic. Odată cu intensificarea agriculturii această pasăre a părăsit locurile noastre.
Numărul cocorilor s-a micșorat pe tot globul. Pentru a-l mări , a fost creat un Fond internațional de ocrotire a cocorilor cu sediul în Wisconsin, SUA, în cadrul căruia activează un șir de savanți. Au fost întreprinse un șir de experiențe de a crește pe cale artificială cocorul alb.