După cum au stabilit savanții, Pământul ca planetă a luat naștere peste 4,5 miliarde ani în urmă și de atunci se află în continuă mișcare și dezvoltare. Pentru a înțelege structura actuală a Pământului și, mai ales, a învelișului lui superior solid, numit scoarță terestră, trebuie să cunoaștem legitățile după care aceasta s-a dezvoltat. Știința care se ocupă cu studierea Pământului se numește geologie, iar ramura care studiază istoria și legitățile de dezvoltare ale scoarței terestre de la apariția Pământului și până în zilele noastre – geologie istorică. Ultima stabilește succesiunea cronologică de formare a rocilor ce alcătuiesc scoarța terestră, determină ce proțese au avut loc în interiorul și exteriorul scoarței terestre, stabilește asociațiile de organisme, care au trăit în diferite etape de dezvoltare a Pământului, reconstituie condițiile fizico-geografice din epocile trecute ș.a.Pentru a studia scoarța terestră în dezvoltare savanții geologi au elaborat așa-numita „scară geocronologică”, care indică succesiunea etapelor principale în istoria geologică a scoarței Pământului. Subdiviziunile principale ale scării geocronologice sunt: eonurile, erele, perioadele, epocile și veacurile geologice.
Istoria geologică a Pământului se împarte în două eonuri: criptozoic și fanerozoic. Criptozoicul, care a durat peste 3 miliarde ani, include două subdiviziuni mari: arhaic și proterozoic. Arhaicul a durat peste 1000 milioane ani, iar proterozoicul – circa 2000 milioane ani.
Împreună aceste două mari subdiviziuni mai poartă denumirea de precambrian. Spre sfârșitul arhaicului s-a format atmosfera cu oxigen a Pământului, a luat naștere viața – la început a apărut un tip de bacterii anaerobe fără nucleu, numite procariote, din care s-au desprins cianobacteriile – tip de alge cianofite, care au și asigurat eliberarea oxigenului în atmosferă. În precambrian au apărut organismele cu nucleu – eucariotele. Rocile precambriene sunt în mare parte metamorfozate, intens cutate, strivite, deoarece au fost supuse unor perturbări puternice. Ele alcătuiesc fundamentele platformelor mari de pe globul pământesc, cum sunt scuturile: baltic, ucrainean, canadian, siberian, african, brazilian, australian.
Eonul fanerozoic a durat peste 570 milioane de ani. El se împarte în trei ere geologice: paleozoică (340 mln. ani), mezozoică (163 mln. Ani) și cainozoică (67 mln. Ani).
Era paleozoică, care înseamnă „era vieții vechi”, cuprinde șase perioade:
- cambriană (durata 70 mln. ani),
- ordoviciană (60 mln. ani),
- siluriană (30 mln. ani),
- devoniană (55-60 mln. ani),
- carboniferă (65-75 mln. ani),
- permiană (55 mln. ani).
În era paleozoică scoarța terestră a suferit mari schimbări datorită proceselor de cutare – așa-numitele orogeneze caledoniană și hercinică. În urma lor s-au format lanțurile de munți de pe insulele Britanice, din Scandinavia, Șpițbergen, munții Ural, Apalaci, Anzi, Alpii Australieni ș.a.
La începutul paleozoicului (în cambrian) o mare parte din uscat a fost acoperită cu apă – a început o transgresiune marină, după care a avut loc una din cele mai lungi regresiuni marine, descoperind suprafețe vaste de uscat. O altă transgresiune marină în era paleozoică a fost în perioada carboniferă. Această transgresiune a acoperit cu apă o mare parte a Europei, Uralul, Africa de Nord ș.a.
Lumea organică în era paleozoică era foarte bogată și variată, fiind constituită, în special, din grupuri de animale și plante străvechi, dispărute acum de pe Pământ sau care au devenit foarte rare și puține la număr. La începutul paleozoicului în perioadele cambriană și ordoviciană, uscatul și apele dulci erau lipsite de viață, mările, însă, foarte dens populate de nevertebrate primitive: trilobiți, brahiopode, arheociate, viermi, echinoderme, moluște gasteropode, lamelibranhiate ș.a. În ordovician apar primele animale vertebrate – ostracodermele, iar în silurianul superior – peștii placodermi primitivi. Lumea vegetală era constituită din alge verzi, brune, roșii și cianofite. În silurian apar primele plante terestre primitive – psilofitele, iar în perioada siluriană – primele animale de uscat (scorpionii primitivi). În devonian apar peștii cartilaginoși și rechinii. Unele animale marine ies pe uscat și astfel iau naștere primele amfibii primitive – stegocefalii, unele dintre care erau cu mult mai mari decât tritonii și broaștele din zilele noastre. Se înmulțește fauna terestră care era reprezentată prin diferite miriapode, insecte, scorpioni, păianjeni. În devonian se dezvoltă intens flora. Apar ferigi, licopodiacee, ecvizetacee și primele gimnosperme (pteridosperme). Spre sfârșitul acestei perioade dispar psilofitele. O dezvoltare foarte amplă capătă lumea vegetală terestră în următoarea perioadă a erei paleozoice – carbonifer. Atunci au apărut pteridofitele gigantice (calamitele, lepidodendronii, ferigile arborescente), care formau păduri enorme. Zăcămintele de cărbuni din Donbas, Caragand, Cuzbas ș.a. au luat naștere anume din resturile carbonizate ale acestor plante. În ultima perioadă a erei paleozoice – permian s-au micșorat cu mult suprafețele bazinelor marine de pe glob și s-au mărit suprafețele continentelor. Pe uscat se dezvoltă intens reptilele erbivore (pareiozaurul) și cele răpitoare (inostrancevia). În mări predomină brahiopodele, moluștele cefalopode și cele bivalve. Datorită aridizării climei, mai ales, în emisfera nordică, flora suferă schimbări radicale – dispar lepidodendronii, calamitele, unele ferigi și apar cicadalele, gincgoalele, se dezvoltă coniferele.
Depozitele de roci paleozoice, foarte răspândite în scoarța terestră conțin cărbuni, petrol, șisturi bituminoase, fosforite, bauxită, sare de potasiu, sare gemă, precum și minereuri de metale feroase și neferoase, metale rare și prețioase.
A doua eră a eonului fanerozoic din istoria dezvoltării geologice a Pământului este era mezozoică, care a început acum 230 mln. ani. Ea cuprinde trei perioade: triasică (a durat 35 mln. ani), jurasică (58 mln. ani) și cretacică (70 mln. ani). În era mezozoică a avut loc orogeneza pacifică sau mezozoică, care s-a manifestat în regiunile din jurul oceanului Pacific. În urma acestei orogeneze s-au format Carpații de Est, munții Crimeii și o parte din munții Verhoiansc, Cordilierii de Vest, Anzii de Sud-Vest ș.a. Au avut loc și două transgresiuni marine mari (una – în triasic, a doua – în jurasic), care au acoperit cu apă suprafețe imense pe glob, favorizând astfel acumularea de depuneri marine. Au luat naștere depresiunile mari oceanice: Atlantică și Pacifică. Mari schimbări în era mezozoică a suferit și lumea organică. Au dispărut complect amfibiile primitive – stegocefalii, unele nevertebrate (trilobiții, goniatiții ș.a.). Se dezvoltă intens moluștele cefalopode (amoniții, belemniții), moluștele bivalve ș.a. În perioada triasică au apărut primele reptile acvatice (pleziozaurii și ihtiozaurii), se dezvoltă reptilele terestre (dinozaurii), reptilele zburătoare (pterodactilii). Apar primele mamifere (unele monotremate). Se reînnoiește și flora. În mări se dezvoltă diferite alge sifonale, pe uscat – plante gimnosperme (conifere, benetitale, cicadale, gincgoale). În perioada jurasică apar crocodilii, broaștele țestoase, primele păsări (arheopterixul). În mări se dezvoltă peștii osoși. Schimbări esențiale în lumea organică s-au produs în perioada următoare – cretacic. După o dezvoltare foarte amplă, amoniții și belemniții, reptilele acvatice gigantice, cele erbivore, răpitoare și zburătoare, păsările cu dinți (ihtiornisul, hesperornisul), spre sfârșitul cretacicului au dispărut complect, Au apărut marsupialele, primele mamifere placentare și insectivore. Mari schimbări a suferit în cretacic și lumea vegetală. Se dezvoltă plantele angiosperme (plante cu flori) mono- și dicotiledonate (fagul, stejarul, platanul, nucul, magnolia, mesteacănul, salcia, vița de vie ș.a.). În depozitele de roci formate în era mezozoică s-au format zăcăminte de cărbune, petrol, bauxită, minereuri de fier, metale neferoase.
Ultima eră în dezvoltarea geologică a Pământului este era cainozoică, era vieții noi sau neozoicul, care a început 70-60 mln. ani în urmă și continuă până astăzi. Ea cuprinde trei perioade: paleogenă (durata 42 mln. ani), neogenă (peste 23 mln. ani) și cuaternară (de la 600 mii pînă la 2,5-3,5 mln. ani). În era cainozoică au avut loc mișcări intense de cutare ale scoarței terestre, datorită manifestării orogenezei alpine, în urma căreia s-au format cele mai tinere și înalte masive și lanțuri de munți de pe glob: munții din Africa de Nord și din Asia Mijlocie, Apeninii, Alpii, Carpații, munții din peninsula Balcanică, Crimeea, Caucaz, Iran, munții Pamir, Himalaia, munții din peninsula Camceatca, Sahalin, arhipelagul Japonez, lanțurile de munți din America Centrală ș.a. Aceste zone muntoase sunt foarte seismice, aici se situează mulți vulcani activi. Două transgresiuni marine mari au avut loc la începutul erei cainozoice (în paleogen), care au acoperit cu apă sud-estul Americii de Nord și nord-estul Americii de Sud, Europa Centrală și o parte a Europei de Est, Asia Centrală și nordul Africii. Spre sfârșitul paleogenului marea se retrage, se formează suprafețe vaste de uscat, iar configurația continentelor se apropie de cea actuală.
În lumea organică din era cainozoică predomină mamiferele și păsările; plantele și animalele se aseamănă cu cele actuale. Astfel, în perioada paleogenă, pe uscat se dezvoltă mamiferele marsupiale, carnivore, copitate, apar primatele primitive (lemurienii), maimuțele. În oceane apar primele balene. În perioada neogenă se stabilește în linii generale zonalitatea climatică actuală. Se dezvoltă plantele erbacee, apar noi specii de animale carnivore (macairodusul, ursul, hiena, râsul ș.a.), copitate (hipopotamul, cămila, girafa, cerbul, hiparionul, calul), proboscide (mastodontul, dinoteriul, elefantul) ș.a. În ultima perioadă de istoria dezvoltării geologice a Pământului – cuaternar, care continuă și până azi, are loc cel mai principal eveniment din istoria lumii organice a Pământului – apariția omului. De aici provine și a doua denumire a perioadei – antropogen. În prima jumătate a perioadei răcirea puternică a climei a condus la dezvoltarea glaciațiilor , mai ales, în emisfera de Nord. Au existat 5 epoci glaciare cu epoci interglaciare între ele. În a doua jumătate a perioadei clima se încălzește, unii ghețari se retrag spre poli, alții se topesc. S-au eliberat porțiuni mari de apă pe suprafața Pământului, se diferențiază zonele naturale – zonele geografice – care există până în prezent. Lumea organică a cuaternarului se aseamănă cu cea actuală, cu excepția unor specii de mamifere care au dispărut după epocile glaciare (mamutul, cerbul gigantic, rinocerul lânos, ursul de peșteră ș.a.). În depozitele de roci ale erei cainozoice s-au format zăcăminte de petrol și gaze, cărbune brun, fosforite, minereuri de fier și mangan, săruri de potasiu, bauxite, minereuri de aur, platină, cositor, wolfram, diamante ș.a.
Starea actuală a Pământului este produsul unui proces de dezvoltare îndelungat. Mișcare perpetuă, veșnicele transformări, neîncetate apariții, pieiri și din nou apariții – iată ce am văzut noi, studiind Tera – această mică planetă pierdută în infinitul Universului.
