Fiecare organism trăiește într-un anumit mediu natural. Pe parcursul multor milioane de ani de dezvoltare a planetei strămoșii lui s-au adaptat la o anumită ambianță de climă, sol, temperatură și umiditate a aerului, salinitate a apei, plante, animale. Ei și-au format modul de nutriție caracteristice, sisteme de protecție contra condițiilor nefavorabile ș.a.
Aspectul exterior al plantelor și animalelor, funcțiile anumitor organe corespund unor anumite condiții de viață. Copitele calului, măgarului, antilopei sunt adaptate la alergare rapidă pe teren deschis, cu sol bătătorit, dur. Copitele caprelor-negre, caprelor-alpine – la sărituri și la mersul pe stânci. Copitele elanului și renului se pot desface mărindu-și suprafața de sprijin și animalul, ca și cum ar fi înzestrat cu schiuri, se deplasează ușor pe mlaștină sau pe zăpadă adâncă.
Forma fuzelată pe care o au peștii, broaștele țestoase marine, balenele, este dictată de legile hidrodinamicii, le ajută acestor animale să înoate repede. Aripile păsărilor, insectelor, liliecilor au fost timp de sute de mii de ani perfecționate de natură în conformitate cu legile aerodinamicii.
Toate organele interne și externe, inclusiv cele de semnalizare, orientare, descoperire a hranei, de atac și apărare sunt în funcție de condițiile concrete în care trăiește organismul, de modul său de viață. Cu cât o specie poate să reacționeze mai repede la condițiile variabile și poate să se adapteze la ele, cu atât ea este mai viabilă, cu atât mai multe șanse are de a rezista concurenței altor specii.
Adaptându-se la condițiile mediului înconjurător organismele la rândul lor, acționează asupra acestor condiții, și adesea într-o măsură foarte mare. În procesul de fotosinteză plantele purifică aerul: cu oxigenul pe care îl elimină ele, respiră animalele și alte organisme. Rădăcinile plantelor secretă acizi, care dizolvă substanțele minerale, ceea ce accelerează procesul de distrugere și dezagregare a rocilor și deformare a solului (solificarea rocilor).
În locurile de creștere plantele reglează circulația apei, reținînd necesarul în sol și asigurând evaporarea surplusului lor în atmosferă ș.a.m.d. În ansamblu, o comunitate complexă de plante și animale (biocenoză), legate de un anumit teritoriu pe care trăiesc (biotop) formează o asociație echilibrată și în permanentă interacțiune numită ecosistem sau biogeocenoză. Ecosistemul e o dovadă a unității dintre tot ce este viu și neviu pe Pămînt.
Inter-relațiile dintre diferite organisme și mediul în care trăiesc ele au fost numite în anul 1866 de către biologul german E. Haeckel inter-relații ecologice (de la cuvântul grecesc oikos – casă, locuință), iar știința care le studiază – ecologie. Ea folosește realizările geneticii, chimiei, biochimiei, ciberneticii, fiziologiei, geografiei, fizicii, pedologiei, sociologiei, filosofiei. Ecologia acumulează fapte, le studiază, le analizează și explică legăturile și legitățile existente în natură. Aceste cunoștințe sunt necesare pentru înțelegerea schimbărilor care se produc în natură sub influența activității economice a omului și pentru rezolvarea problemelor legate de păstrarea și sporirea bogățiilor naturii.
În prezent nici un domeniu al activității umane – fie el spiritual sau economic – nu se poate dezvolta normal fără cunoașterea legilor și legităților ecologice. Avaria care a avut loc în anul 1986 la centrala atomoelectrică de la Cernobâl demonstrează cât de mare este în zilele noastre importanța echilibrului ecologic și că la menținerea lui trebuie să-și aducă prinosul toți oamenii – și mic și mare. Dereglarea doar a unei singurei verigi din lanțul ecologic poate duce la schimbări dintre cele mai neașteptate, ireversibile în natură. Astfel, combaterea țânțarilor din unele bazine de apă a avut ca urmare dispariția inexplicabilă la început a unor specii de pești valoroși. Apoi s-a constatat că larvele de țânțari erau hrana principală a puietului acestor pești.
Fără o apreciere ecologică precisă a unei anumite regiuni nu poate fi realizată aclimatizarea sau raionarea animalelor și plantelor agricole.
Cultura plantelor, silvicultura, păstrarea recoltei obținute depind de cunoașterea ecologiei dăunătorilor și de elaborarea unor măsuri adecvate de combatere a acestora.
Reușita unei vânători sau chiar a întregii ramuri cinegetice (vânătorești) este legată de variațiile numărului de animale și de cauzele care le determină, de cunoașterea ecologiei fiecărei specii.
Combaterea surselor naturale de boli infecțioase, a transmițătorilor și gazdelor acestora se bazează pe studierea complexelor interdependente existente în focarele de boală.
Pescuitul (pești, moluște, crustacee), precum și recoltarea algelor se planifică pe baza cunoașterii productivității bazinelor respective. Cunoștințele acumulate de ecologie cu privire la legitățile dezvoltării plantelor și animalelor, la modul lor de viață și la relațiile existente între ele permite elaborarea unor prognoze biologice pe baza cărora se poate organiza dirijarea justă a activității economice a omului.
