Prin termenul ”evoluție” (din latină evolutio – desfășurare) în biologie se înțelege procesul de dezvoltare istorică, lentă a lumii organice. În acest sens el a fost folosit pentru prima dată în anul 1762 de către naturalistul și filosoful elvețian Charles Bonnet.
În mod schematic, tabloul evoluției vieții poate fi reprezentat în felul următor.
Viața a apărut pe Pământ acum aproximativ 4 miliarde de ani. Până la primele organisme au fost niște substanțe proteice complexe, de forma unor picături cu aspect gelatinos – așa numitele coacervate. Aceste picături care pluteau în Oceanul Planetar primar erau capabile să crească, asimilând din mediul înconjurător diferite substanțe nutritive și divizându-se la un moment dat în picături mai mici. Dintre acestea existau un timp mai îndelungat cele care aveau o organizare mai perfectă. Treptat structura coacervatelor s-a complicat, iar la o anumită etapă s-au format nuclee și alte elemente proprii celulei vii. Așa au apărut organismele unicelulare primare.
Pe parcursul secolelor și mileniilor structura ființelor vii, sub acțiunea selecției naturale, a devenit tot mai complicată. Unele dintre aceste organisme primare au dobândit capacitatea de a absorbi energia solară și de a construi în corpul lor, din bioxid de carbon și apă, substanțe organice. Astfel au apăru primele plante unicelulare – algele cianofite (cyanophyta).
Alte organisme vii și-au păstrat obișnuitul mod de nutriție, dar ca hrană lor au început să le servească plantele primare. Acestea au fost primele animale.
În continuare, din organismele unicelulare s-au dezvoltat primele organisme pluricelulare – bureții, arheociatidele (animale nevertebrate fosile), celenteratele. Lumea plantelor și lumea animalelor a devenit treptat tot mai complicată și mai variată; începe popularea uscatului.
După diferite rămășițe de fosile (amprente, schelete pietrificate) savanții au constatat că organismele străvechi au avut o structură simplă. Ulterior ea se complică și devine tot mai asemănătoare cu structura organismelor actuale.
Ca urmare a dezvoltării lumii organice pe Pământ au apărut plantele superioare și animalele înalt organizate. De la maimuțe antropoide fosile a provenit omul.
Evoluția e una dintre forma de mișcare a materiei în natură. Ea are un caracter continuu și duce treptat la schimbarea cantitativă și calitativă a organismelor vii, acestea fiind supuse atât a naturii nevii, cât și a celei vii.
Cauzele și legitățile evoluției biologice sunt studiate de teoria evoluționistă.
Încă Empedocle, Democrit, Lucrețiu Carus și alți filosofi antici au făcut presupuneri geniale cu privire la dezvoltarea vieții. Dar au trecut încă multe secole până când știința a acumulat date suficiente pe baza cărora savanții au descoperit caracterul variabil al speciilor, iar apoi au creat teoria care explică procesul evolutiv al naturii.
În a doua jumătate a sec. XVII și în prima jumătate al sec. XIX G. L. Buffon și E. G. Saint-Hilaire în Franța, C. Darwin în Anglia, J. W. Goethe în Germania, M. V. Lomonosov, A. I. Radișcev, A. A. Kaverznev, K. F. Rulie în Rusia și alții, au creat teoria despre variabilitatea speciilor de animale și de plante, teorie care contravenea învățăturii bisericești despre crearea acestora de către Dumnezeu și despre caracterul lor invariabil, constant. Dar acești oameni de știință nu au examinat cauzele care duc la variabilitatea organismelor.
Prima încercare de a crea o teorie a evoluției (dezvoltării) a fost făcută de naturalistul francez J. B. Lamarck (1744 – 1829). În lucrarea sa ”Filosofia zoologiei” (1809) el a expus o teorie unitară cu privire la originea speciilor, dar nu a explicat corect forțele motrice care stau la baza dezvoltării lumii organice.
O teorie amplă, cu adevărat științifică a evoluției a fost elaborată până la urmă de naturalistul englez Charles Darwin. Ea a fost expusă în cartea ”Originea speciilor prin seleție natură sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență” (1859). Darwin a izbutit să stabilească forțele motrice, factorii procesului evolutiv: variabilitatea indeterminată, lupta pentru existență și selecția naturală.
Pe parcursul luptei pentru existență supraviețuiesc acele organisme care sunt mai adaptate la condițiile de viață, iar cele slabe, mai puțin adaptate sunt înlăturate din procesul de înmulțire sau pier. Datorită selecției naturale, în plante și animale, se acumulează și se asimilează schimbările ereditare și totodată apar adaptări noi (mutații).
Lupta pentru existență și selecția naturală sunt factori de importanță primordială ai evoluției și se află în strânsă legătură reciprocă. Anume ei determină perpetuarea speciilor de organisme. În procesul evoluției crește și numărul de specii de organisme vii. Formarea de noi specii în natură constituie o importantă etapă în procesul evoluției.
Ca urmare a procesului de evoluție se schimbă componența populațiilor, se transformă atât biocenozele, cât și biosfera în ansamblu.
Teoria evoluționistă constituie baza biologiei progresiste contemporane, teorie ce reprezintă o sinteză dintre darwinismul clasic și ultimele descoperiri ale geneticii populațiilor.
