Sunt denumite animale răpitoare sau de pradă acele animale care se hrănesc cu alte animale. Ele se întîlnesc printre mamifere (carnivorele), păsări, reptile, pești, insecte, viermi ș. a. Mamiferele și păsările sunt înzestrate cu organe de înhățare și ucidere a victimei – cu gheare, dinți, ciocuri ascuțite; insectele – cu mandibule speciale ș. a. m. d. Unele răpitoare pândesc prada și în legătură cu aceasta în procesul evoluției au căpătat o colorație protectoare, corespunzătoare mediului în care trăiesc. De exemplu, vulpea-polară (iarna), bufnița-polară, ursul-alb (din regiunile nordice) au culoarea albă, șerpii-tropicali din jungle au culoarea pestriță, tigrul are blana cu dungi transversale.
Răpitoarele care trăiesc în stepe, pustiuri – de regulă, își vânează prada prin urmărire. Ele sunt suple, vânjoase, au picioarele lungi, vederea ageră. Animalele răpitoare de pădure au mirosul și auzul bine dezvoltate. Mamiferele răpitoare au corpul mlădios, iar păsările răpitoare – aripile scurte și coada lungă, toate servind pentru manevrarea rapidă printre tulpinile și crengile copacilor.
În natură animalele răpitoare și prada lor se află într-o dependență reciprocă. Primele au un anumit teritoriu de vânătoare care le asigură hrana necesară. Cu cât este mai mare animalul răpitor, cu atât este mai mare și teritoriul pe care vânează el. De exemplu, teritoriul tigrului-de-Ussuri are în diametru până la 100 km. Dacă animalele care servesc ca pradă migrează, în urma lor pornesc și animalele răpitoare: tigrul după mistreți, ulii, șoimii – după rațele migratoare și culici… Omul folosește aceste interdependențe în scopul său. După aglomerările de păsări marine – pescăruși, fulmari, alce – pescarii descoperă bancurile de pești din largul mării.
Evoluția animalelor răpitoare a decurs concomitent cu evoluția animalelor-pradă, ceea ce a lăsat o anumită amprentă asupra biologiei lor. Astfel, cu cât o specie este nimicită mai mult de animalele răpitoare, cu atât ea este mai fecundă. În urma înmulțirii în masă a animalelor-pradă crește numărul răpitoarelor care se hrănesc cu ele. Vânătorii au remarcat demult faptul că după anii când abundă rozătoarele urmează numaidecât creșterea numărului de vulpi. În asemenea ani bufnițele ți șorecarii scop pui de 2 – 3 ori. În anii cu puțină hrană, răpitoarele au mai puțini urmași sau nu se înmulțesc deloc.
De răpitoare depinde durata vieții animalelor care le servesc drept hrană: în natură puțini șoareci-de-câmp ajung să trăiască mai mult de un an, pe când în captivitate ei pot trăi până la 4 – 5 ani. Animalele răpitoare reglează și componența animalelor-pradă. Uneori, în anumite perioade ale anului răpitoarele vânează în special masculi sau femele, animale adulte sau animale tinere. Astfel până la coacerea recoltei de cereale principala hrană a șorecarilor sunt rozătoarele tinere de pe terenul respectiv. Animalele mature și puii mici în acest timp sunt ascunse bine de semănături. După seceriș se schimbă structura de vârstă a populațiilor de animale rozătoare de vânat, crește numărul indivizilor maturi, are loc ”întinerirea” populației. Vânarea intensă a unei specii duce la micșorarea ei numerică și la o modificare corespunzătoare a raporturilor dintre speciile care populează același biotop.
Oricând, însă, primele cad victimă animalele bolnave și slăbite. Prin aceasta animalele răpitoare joacă rolul de sanitari naturali care împiedică răspândirea bolilor între animale.
Din păcate, adesea animalele înzestrate cu cioc ascuțit, cu gheare și colți sunt considerate dăunători care trebuie nimiciți fără cruțare, dar aceasta e o părere greșită, bazată pe cunoașterea insuficientă a naturii.
