Patria acestor rozătoare mici e America de Sud. Acolo ele au fost domesticite încă de incași. Erau crescute în cuști atât pentru distracție, cât și pentru carne. În Europa au pătruns în sec.16 (pe timpul lui Columb). Tot atunci li s-a dat și numele cam ciudat de „purcei de mare”: „purcei” li s-a zis pentru semănarea lor, deși cam depărtată, cu porcii domestici, iar „de mare” pentru că au fost aduși de peste mare. În locurile de origine sunt numiți și „aperea” sau „gui”. În total familia lor, denumită caviidae, întrunește peste 20 specii de rozătoare sud-americane. Cel mai mare dintre ele – mara – poate atinge lungimea de 1m. Trăiesc, de regulă, 6-8 ani. Cobaii constituie un obiect clasic pentru cercetări de laborator și sunt larg răspândiți ca animale domestice. Nu lipsesc din colțișoarele naturii vii în școli.
De obicei, sunt întreținuți în cuști de sârmă sau în lăzi de lemn neacoperite (cu fundul de 70×70 cm și înălțimea pereților de 25-30 cm). Pe marginea de sus a cuștii se bate o ramă lată de 5-6 cm ca animalele să nu poată ieși afară. Întrucât cobaii rup hârtia imediat, iar în nisip se înmulțesc diferiți paraziți periculoși, în cușcă li se așterne rumeguș uscat. Tot în cuște se pune o cutiuță mică, neacoperită, în care cobaii își vor face din cârpe cuibul.
Li se dă de mâncare într-un vas de lut de două ori pe zi. Un animal are nevoie zilnic de 40-50 g grăunțe (grâu, păpușoi, crupe de mei, de ovăz), până la 100 g de vegetale (iarbă, varză, morcov, castraveți, sfeclă ș.a.m.d.), 2-3 picături de untură de pește, puțină brânză de vacă, pâine, lapte. Ca incisivii să le fie bine ascuțiți cobailor li se dau și crenguțe (cu excepția celor de liliac, care pentru ei sunt dăunătoare). În scop igienic cobaii trebuie scăldați periodic în apă caldă cu săpun, apoi, după ce li se usucă blana – pieptănați. Totodată ei trebuie feriți de răceală.
