Calul a fost dine cele mai străvechi timpuri un prieten credincios al plugarului, ostașului, vânătorului și călătorului, fiind totodată cel mai sigur și mai comod mijloc de transport. Chiar și în secolul nostru mașinizat, el este necesar pentru efectuarea unor lucrări agricole, pentru sport. Se poate spune la sigur că omul nu va renunța niciodată la acest minunat animal care, pe lângă foloase directe ce le aduce, ne oferă și o deosebită plăcere estetică. Nu există alt animal care să fie pomenit atât de des în narațiunile, cântecele, ghicitoarele populare. Sunt numeroase descrierile și fascinante imaginile calului în literatură, pictură, sculptură.
Unul dintre strămoșii fosili ai cailor a fost hiracoteriul (Hyracotherium) – un animal de mărimea unei vulpi. Evoluția calului a fost studiată amănunțit de eminentul savant rus V.O. Kovalevskii. Pe baza acestui studiu el a demonstrat că relativa structură ”rațională” a organismelor se formează în legătură cu anumite condiții de mediu. De exemplu, calul s-a adaptat la alergarea în spații deschise și la hrănirea cu vegetație aspră.
Caii sunt animale de talie mare, zvelte, au picioarele lungi, cu degetul al treilea puternic dezvoltat și acoperit cu o copită cornoasă. Această copită îi servește ca suprafață de sprijin și pentru a se apăra de dușmani.
Familia cailor face parte din ordinul imparicopitatelor. Ea include 3 specii actuale de zebre africane (cvaga – cea de-a patra specie- a fost nimicită aproximativ acum 150 ani), măgarul sălbatic, culanul, calul Prjevalschi și caii domestici. Până nu demult în Europa mai trăiau două subspecii de cai sălbatici – tarpanul de stepă și tarpanul de pădure. Ultimul tarpan a pierit la sfârșitul secolului XIX. Prin selecție inversă au fost obținuți cai tarpanoizi foarte asemănători cu tarpanul de stepă. Câteva animale de acest fel există în sectorul polonez al rezervației naturale ”Belovejskaia Pușcea”. Soarta cailor sălbatici e tristă. Timp îndelungat omul i-a nimicit necruțător. Se poate considera că, de exemplu, calul Prjevalschi s-a păstrat doar în grădinile zoologice, în natură e prea puțin probabil să mai existe vre-un exemplar. Împreună cu el în Cartea Roșie mondială au fost incluși culanul, măgarul sălbatic, zebra-de-munte, care fără întreprinderea unor măsuri speciale de ocrotire vor dispărea de pe fața Pământului.
În prezent pe glob există circa 300 de rase de cai domesticiți. Pe timpul Uniunii RSS se creșteau 50 de rase. Printre care se întâlneau cai de tracțiune, de călărie și tracțiune, de călărie și povară și rase de călărie. În țara noastră sunt crescute următoarele rase de cai: Ahal-techin (una dintre cele mai vechi), Orlov, arab, de Don, de tracțiune Vladimir, pur sânge de călărie ș.a.
Până nu demult caii erau principala forță de tracțiune. Odată cu dezvoltarea rapidă a mecanizării agriculturii și transportului numărul de cai s-a redus considerabil. Însă și astăzi în condiții casnice caii sunt folosiți la anumite munci agricole, silvicole ș.a.
Mișcările proprii cailor (numite și alură) sunt pasul, trapul, buiestrul (pășesc dintr-o dată cu picioarele din stânga, apoi cu cele din dreapta), galopul, galopul (goana) mare.
În țara noastră sunt circa 100 crescătorii de cai. Pe timpul Uniunii Sovietice exista și un Institut unional de cercetări științifice în domeniul creșterii cailor.
Creșterea cailor este o ramură a sectorului zootehnic care furnizează și valoroase produse alimentare – carne, lapte. Laptele de iapă și cumâsul (lapte de iapă fermentat – băutură cu proprietăți curative) conțin multă vitamină. O sarcină importantă este, de asemenea, creșterea unor rase de cai pentru sport.
În ultimii ani interesul oamenilor pentru cai a crescut. Acum pe tot mai mulți oameni îi pasionează sportul cu cai. Nu-i deloc simplu să înveți un cal să execute diverse mișcări complicate sau să învingă obstacolele pe un teren accidentat. Pentru aceasta și călărețul și calul au nevoie de antrenamente de ani de zile. Sportul practicat cu caii de curse sau hipismul (cursele, alergările, jocurile hipice) e o artă dificilă dar pasionantă.
