Deși aricii trăiesc, de obicei, în preajma omului, ei mai ascund încă multe taine. Despre dânșii sau plăzmuit o serie de neadevăruri, de exemplu, cum că ei prind cu ușurință șoareci și de aceea pot înlocui pisicile. În realitate, aricii nu pot să concureze cu șoarecii, sprinteneala cărora a devenit proverbială, doar dacă aceștia sunt bolnavi sau se află în captivitate. Hrana principală a aricilor o constituie insectele. Ariciul este un mamifer ce face parte din ordinul numit insectivore. Acesta la rândul său cuprinde 7 familii de animale mici și foarte mici: talpide, solenodontide, macroscelide, tenrecide, soricide, crizocloride, erinaceide.
În fosta Uniune Sovietică, inclusiv și în RSSM, se întâlneau reprezentanți ai 3 familii: erinaceidelor (aricii), talpidelor (cârtițele), soricidelor (chițcanii). Insectivorele consumă un număr enorm de insecte și limacși dăunători ai pădurilor și livezilor. Prin aceasta aduc un mare folos.
Aricii pot nimici în pădure (și nu în locuința omului) cuiburile de rozătoare împreună cu tot cu pui care provoacă daune agriculturii și gospodăriei silvice. În cazuri rare, însă, ei pot devasta cuiburile păsărilor, ataca broaște, șopârle.
Aricii sunt destul de mâncăcioși și în ceea ce privește căutarea hranei sunt foarte activi și perseverenți. În condiții casnice, ei consumă aporape tot ce li se dă, deși au unele preferințe, care și au servit drept sursă de legende. Așa este, de exemplu, cunoscută legenda cu merele, pe care ei chipurile, le prind în ace și le duc în magaziile lor ca rezervă pentru iarnă. De regulă, însă, aricii nu mănâncă fructe și nu-și fac rezerve. Se presupune că ei își curăță cu suc de mere acele și pielea de insecte parazite.
Este uimitoare rezistența aricilor la acțiunea veninului de șarpe, veninului de albini și a unor substanțe foarte toxice, cum sunt, de exemplu, arsenul, sublimatul corosiv și cianura de hidrogen. Aceste substanțe în doze care pentru om sunt primejdioase, asupra aricilor nu au nici-un efect. Încă o enigmă. Aricii rezistă, de asemenea, la temperaturi ridicate.
În țara noastră trăiesc 4 specii de arici: ariciul comun, ariciul dauric, ariciul cu ace negre și ariciul urecheat. Cel mai răspândit e ariciul comun, mai ales în zona Codrilor și de-a lungul Nistrului și Prutului. Poate fi des observa la marginea pădurilor, în râpe sau în perdelele de protecție a câmpurilor. El evită locurile umede, iar pe timp de ploaie preferă să steie în culcuș. Vara nu-și construiește adăposturi speciale, mulțumindu-se cu cele naturale (semi-scorburi din apropierea rădăcinilor, tufișuri dese și altelte). Este activ noaptea. Atunci iese la vânătoare. Acumulând vara rezerve de grăsime, iarna la temperaturi care nu depășesc 10°C se cufundă în somnul de iarnă (hibernarea). Primăvara devreme, când în pădure mai este zăpadă, aceste animale țepoase se trezesc. Slăbite ele pornesc să vâneze tot ce pot prinde.
Curând după hibernare, la arici începe perioada nupțială. Peste 7 săptămâni femelele nasc până la 8 pui orbi și goi.
La prima vedere s-ar părea că aricii au un scut de apărare foarte bun. Și el într-adevăr e bun, dar și dușmanii aricilor sunt numeroși. Pentru arici cei mai primejdioși dușmani sunt bufnițele, huhurezii, ulii, înzestrați cu gheare lungi, precum și vulpea.
Ariciul este unul dintre cele mai folositoare animale. E de dorit ca aricii să fie întreținuți doar în colțurile zoologice de la stațiile tinerilor naturaliști. Locuința omului nu e potrivită pentru arici, deoarece ei se simt bine numai în mijlocul naturii.
